Dovada

Într-o bună dimineață, când Pan Shancu se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-un personaj care urma să facă un lucru cu totul ieșit din comun.

Altfel, el era un individ șters, unul dintre cei opt milioane de locuitori ai orașului Hangzhou, care în mod normal se scula în fiecare dimineață la 5.30, ieșea să alerge în parc zece ture, se întorcea acasă și-și făcea rapid un duș, lua câteva linguri pe fugă dintr-un terci de orez cu fructe confiate, se-mbrăca și pleca rapid la serviciu. În mod normal deci, era tot timpul pe fugă, graba era a doua lui natură. Poate că nu întâmplător era și un mare fan al alergatului.

De ceva vreme, viața-i fusese însă dată peste cap, căci trăia perioada anormală a izolării în garsoniera lui, din cauza epidemiei. Și totul căpătase alte dimensiuni: cea a timpului dilatat în spațiul mult prea limitat al garsonierei și cea a imobilității, a blocării, a stagnării.

Dar în dimineața aceea, de cum deschise ochii, știu că ziua care începea avea să fie altfel, față de toate celelalte în care se lăsase să se scufunde încet în mlaștina inactivității. ”O zi în care nu ai alergat e o zi pierdută”, credea Pan Shancu, iar izolarea îl făcuse să piardă foarte multe zile din viață.

La început, nu simți pericolul spre care aluneci. În prima zi de stat degeaba, încă te mai gândești că o vei recupera, că nu e mare lucru. Apoi trece o altă zi, apoi o alta și așa te îndepărtezi tot mai mult de realitatea ta, cea care-ți dădea energie să trăiești, și intri în ceva păstos și straniu, din care ți-e tot mai greu să te desprinzi pe măsură ce trece timpul. Îți pierzi antrenamentul, articulațiile se anchilozează și încep să pocnească, carnea îți devine flască. Într-un cuvânt, se întâmplă lucrul de care Pan Shancu se temea cel mai mult, oroarea supremă: se instalează bătrânețea.

Bătrânii sunt niște ființe demne de tot disprețul, o rușine a societății. Nu mai sunt de folos cu nimic și tot ceea ce fac este să consume din prețioasele resurse ale poporului. E foarte bine că partidul și președintele Xi, în marea lor înțelepciune, nu-i au la inimă pe cei în vârstă. Poate că virusul care-i omoară reprezintă chiar o formă de dreptate socială. E ca un membru de partid care-și face datoria. De-aia bătrânii infectați nici nu mai trebuie tratați. Singurul lucru pe care-l poți face pentru ei e să-i eutanasiezi. Bătrînețea înseamnă moarte și nimic altceva!

La 44 de ani ai lui Pan Shancu, ai zice că încă nu are de ce să-și facă probleme. Dar el nu gândește deloc că bătrânețea e departe, ba dimpotrivă, că-i suflă mereu în ceafă. Cât timp alerga, era liniștit că o lasă-n urmă, că nu-l ajunge. Că mișcarea permanentă îl ține tânăr. Acum, în schimb, când nu mai poate ieși din garsoniera lui, simte că bătrânețea nu numai că l-a ajuns, dar și că s-a așezat pe el, obosită de atâta fugă. Iar el începe pur și simplu să se sufoce sub greutatea ei.

În timpul nopții, visează deseori că rămâne fără aer și se trezește gâfâind.

Și noaptea trecută a pățit asta de câteva ori, dar iată că acum are o stare plină de optimism, cum nu i s-a mai întâmplat de mult. Asta va fi cu siguranță ziua în care va răsturna prin revoluție realitatea retrogradă care a pus stăpânire pe el! Încă nu știe ce o să facă, dar sigur va face ceva. Dacă ar ieși la alergat, ar fi simplu, dar asta nu se poate, că e strict interzis și oricum ieșirea din bloc a fost sudată la începutul carantinei. Victoria este cu atât mai prețioasă când nu ajungi la ea pe căi simple. Oricum, președintele Xi spune că sportul făcut în casă e cea mai bună armă împotriva virusului.

Cum se ridică din pat, Pan Shancu își începu cu tragere de inimă înviorarea. Trei serii de flotări, intercalate cu abdomene. Apoi 50 de genuflexiuni rapide. Cum i se părea prea puțin, mai băgă 30 de serii genuflexiune-flotare-săritură-în-extensie. Și apoi câte 20 de genuflexiuni în piciorul stâng și alte 20 în dreptul.

Toate acestea nu însemnau nimic, desigur, căci erau ca ronțăitul de bombonele când ți-e foame, nu te poți sătura cu ele. Pan Shancu se simțea plin de energie, în stare să mute munții din loc. Începu să alerge pe loc, cu genunchii la piept. Țopăi așa cinci minute și asta-i făcu o poftă nebună… Toată agitația pe loc îl încărcă și era ca o praștie care se-ntinde, gata să lanseze piatra. Și chiar se lansă într-un sprint scurt, pe care trebui să-l frâneze după câțiva pași, să nu intre în perete. Dar nu se opri, ci coti și continuă să alerge normal, fără să mai forțeze. Da, asta era! Simțea că trăiește din nou!

Și-atunci i se-nfiripă gândul: ce-ar fi dacă nu s-ar mai opri? Ce-ar fi dac-ar face un mic maraton?

Dacă înconjura bine camera, avea o excelentă pistă de 7-8 metri. Își luă din zbor Huawei-ul și intră pe aplicația de alergat. Da, nu greșise: 8 metri are. Poate s-o facă! Se simți invadat de bucurie. Viața lui căpătă un sens.

Își culese din alergare suportul de telefon, și-l montă pe braț și-și puse telefonul acolo, să aibă mâinile libere. Apoi, după vreo douăzeci de ture, se gândi că n-ar fi rău să treacă și pe la bucătărie, să-și ia din frigider castronașul cu terci de orez. Făcu asta fără să se oprească și hăpăi în fugă terciul, așa cum de altfel se-ntâmpla și când se grăbea să plece la serviciu. În câteva ture-l termină. Mai alergă până-n bucătărie să arunce castronașul în chiuvetă, luă două sticle de apă să le aibă la-ndemână și se-ntoarse în cameră să-și continue turele. Ajunsese la 50.

Mergea bine, pista era bună. Se-ngusta la un moment dat, unde nu erau decât vreo 60-70 de centimetri între colțul mesei și raftul de bibliotecă, dar se descurca. Își ștersese doar de câteva ori șoldul de colț.

Pe un raft al bibliotecii, deasupra strâmtorii, trona un ou mare de jad galben, cu Buddha sculptat în basorelief și poleit auriu, de parcă Buddha stătea înăuntru și dăduse o bucată din coaja oului la o parte. Primise oul acela de la taică-său. Taică-său, care îl critica tot timpul în copilărie și-i zicea că nu e în stare de nimic… Ai să vezi acum, tată, de ce sunt în stare! Buddha îl privea de sus, de pe raft, și parcă-i număra turele. 121, 122, 123.

După o vreme, când amețeala din cauza rotirilor crescu, tot oul acela fu salvarea. Nu trebuia decât să se uite la el. Doar la el. 457, 458, 459. Buddha dinăuntrul lui îi zâmbea larg și aprobator. Își dădu seama că aducea chiar cu taică-său. Poate tocmai de-aia i-l și dăduse. Dacă taică-său ar fi zâmbit, ceea ce nu-și amintea să se fi întâmplat vreodată, cu siguranță că așa ar fi trebuit să arate fața lui. Sub zâmbetul tatălui, colțul mesei pe care-l lua din când în când în șold era ca o cravașă dată pe crupa calului, să continue alergarea. Îl durea, dar îl și impulsiona. Deci îl ajuta de fapt. Era ca o corecție aplicată de părinte. 914, 915, 916.

Pan Shancu își ridică elasticul șortului și văzu cum i se profilează o vânătaie pe șold. Asta e! Nu se moare din așa ceva! Și bătăile pe care le mâncase în copilărie se lăsaseră tot cu vânătăi. De fapt, asta-și amintea cel mai bine în legătură cu taică-său, care murise când Pan avea 14 ani. Nu-i mai ținea bine minte fața, felul în care arăta se traducea după atâția ani mai mult într-o senzație, nu într-o imagine, dar nu putea uita durerea-arsură pe care-o lăsa cureaua pe pielea goală. Cum se umfla locul lovit și se învinețea după un timp. Cum i se imprima pe piele modelul rachetei de tenis. Cum, după bătăile la fundul gol cu bastonul de bambus, îi era greu să se așeze pe scaun… Dar iată că toate acestea nu au fost degeaba și l-au întărit pe Pan Shancu, l-au făcut un om care nu se dă bătut cu una, cu două. Nu putea fi decât recunoscător părintelui său. 2131, 2132, 2133.

La un moment dat, apăru și pragul în care Pan simți că nu mai poate, că fiecare pas înseamnă un efort imens, că picioarele sunt pe cale să-i cedeze, dar știa din experiența lui de alergător că starea trebuia depășită și că după aia urma să-i fie mult mai simplu. Dar îi apăru în minte îndoiala: dacă totuși și-a pierdut antrenamentul, în zilele în care n-a mai alergat? Nu, nu trebuie să se gândească la asta! Îndoiala e foarte perfidă, e ca virusul. Se insinuează-n tine, pare ceva ce nu-ți va face mari probleme, dar te atacă apoi din interior, pune stăpânire pe tine și te prăbușești. Nu, asta e o ispită pe care nu trebuie s-o ia în seamă! Cum să-și piardă antrenamentul? E o prostie! Va putea să ducă maratonul până la capăt, e în stare să facă asta! Ba nu, va alerga chiar un ultramaraton, drept pedeapsă că s-a putut îndoi. Te gândeai că nu poți un maraton? Ia de-aici un ultramaraton!

Muștruluiala îl ambiționă și simți cum oboseala începe să se risipească. Da, va alerga un ultramaraton! Va oferi tuturor un exemplu de tărie, vor vedea ce lucruri extraordinare se pot face chiar și când ești izolat la domiciliu. Aplicația de alergare îi va fi martor, iar el va distribui datele înregistrate de ea. Se va și filma în timp ce aleargă și va posta totul pe Weibo, să vadă toată lumea. Boala poate fi ținută departe prin sport. Bătrânețea, la fel. Sfaturile președintelui Xi sunt foarte prețioase, el are grijă de poporul chinez ca un părinte. Cu el la cârma Chinei, cetățenii fac numai lucruri mărețe!

Înflăcărat, Pan Shancu nici nu mai simțea parchetul sub picioare, parcă plutea. Plutea către cele mai înalte culmi ale progresului, spre care poporul chinez se îndreaptă alături de partidul și de conducătorul său. Îl aduse însă cu picioarele pe pământ o zicere pe care-o prinse din zbor când trecu pe lângă Buddha din oul de jad. Ce? La tura următoare, auzi foarte clar: ”De bătrânețe fugi în cerc.” Pan Shancu se încruntă. Ce-i asta? ”De bătrânețe fugi în cerc, de bătrânețe fugi în cerc, de bătrânețe fugi în cerc…”, îi repeta Buddha de fiecare dată când trecea pe lângă el, ca un pick-up cu discul stricat. ”Nu-i adevărat!”, strigă Pan, privind încrâncenat fața zâmbitoare. ”Ba e foarte adevărat.”, fu imediat contrazis. ”De fapt, nu te-ai deplasat deloc. În tot acest timp, te-ai aflat mereu în garsoniera ta.”

Pan Shancu își scoase enervat telefonul și-i arătă lui Buddha ecranul. ”Uite, aici zice foarte clar că am făcut până acum 46 km. Am depășit de mult cei 42 km ai maratonului și nu mă opresc. Am dovada!”

Timp de mai multe ture, de fiecare dată când trecea pe lângă statuetă, îi băga telefonul în ochi și zicea: ”Dovada!” O dovadă care creștea de fiecare dată cu 8 metri. ”Dovada! Dovada! Dovada!” Din fundal, se auzea vocea poporului, un cor muncitoresc care cânta triumfător ca un ecou: ”Dovada! Dovada! Dovada!” Dirijor era însuși președintele Xi. Pan Shancu se simțea incredibil de puternic, căci forța-i venea de la extraordinarul popor chinez, aflat sub înțeleapta oblăduire a iubitului său conducător.

Postarea lui Pan Shancu de pe Weibo, în care dădea datele ultramaratonului alergat în garsoniera lui, a devenit virală-n în China, iar exemplul lui a fost lăudat de oficialități. Se spune că întâmplarea a ajuns și la urechile președintelui Xi Jinping, care a subliniat cu această ocazie lupta dârză a poporului chinez împotriva virusului ucigaș și importanța faptului că partidul a încurajat practicarea sportului în timpul izolării. ”Chinezii sunt campionii olimpici ai lumii chiar și când sunt obligați să stea acasă la ei!”, a mai spus președintele.

Cazul a fost reflectat și în mass-media occidentale, care au titrat: ”Coronavirus: Chinese man under lockdown runs 31 miles in his living room” (The Guardian); ”Pour tuer l’ennui face au coronavirus, un Chinois court 66 km dans son appartement” (L’Obs); ”Man ‘runs ultra-marathon in flat’ as cooped-up China bids to stay fit” (Euronews). Numai că unele au dat că Pan Shancu a alergat 31 de mile/ 50 de kilometri în 4 ore, 48 de minute și 44 de secunde (The Guardian), altele, citând AFP, că a parcurs 66 kilometri în 6 ore și 41 de minute.

Presa românească a preluat articolul din Guardian, cel cu 50 de kilometri. Dar la noi a mai apărut și un altul, despre bucureșteanul Cristi Borcan, în vârstă de 49 de ani, care a alergat la el acasă un ultramaraton de 101 kilometri, în 16 ore și 7 minute. Omul locuiește cu chirie într-un apartament de două camere din cartierul Rahova împreună cu soția, două fiice și un cățel, și cu toții l-au susținut în temerara lui acțiune, făcându-i galerie.