Cute

Voiau să vină în România să adopte un copil. Erau anii ’90, când toată lumea venea în România ca să adopte un copil. Orfelinatele erau pline ca închisorile azi. Condițiile însă mai proaste.

Fetița era o țigăncușă cu ochi mari și verzi. Părinții n-o mai voiau. Aveau și așa prea mulți „copchii“ pe cap, ce să facă cu ea? Jake și Jill s-au bucurat. Fetița urma să fie a lor. Ei o voiau. O voiau atât de mult, încât erau dispuși să plătească bani buni pentru ea. O fetiță așa mică era mai valoroasă decât un copil mai mare. Dar nu conta. Nu stăteau prost cu banii. Aveau să închirieze un apartament în orașul cel mai apropiat de sătucul unde locuiau părinții copilei. Aveau să găsească un avocat și un translator (existau avocați și translatori acolo?), aveau să discute cu părinții, să facă o ofertă, sperau ca ea să fie acceptată, oricum, într-un fel sau altul știau că se va ajunge la o înțelegere.

Deja se gândiseră cum aveau s-o numească. Holly. În memoria mamei lui. Holly și poate și un al doilea nume, unul românesc. Ce nume aveau fetițele în România? Alina, Mihaela, Roxana. Nume ciudate, est-europene. Dar nu erau singurele. Mai exista și Cristina, de exemplu, sau Delia, Maria, Bianca, Claudia, Emilia, chiar Laura dacă voiau. În orice caz, fie că va avea două nume sau nu, lui Holly i se va spune la un moment dat (la 18 ani?, mai devreme?) că e adoptată dintr-un sat uitat de lume dintr-o țară de la marginea lumii și va fi încurajată să se-ntoarcă să vadă cu ochii ei locul în care s-a născut. O călătorie plină de neprevăzut și aventură într-o vacanță de vară, poate chiar în vara de după terminarea liceului. Într-o vară oricum. Dar până atunci va crește cu ei în Maryland, până atunci va deveni o americancă get-beget. Dar mai întâi, bineînțeles, trebuiau să vină să-o ia. Din România anilor ’90. Din țara aceea abia ieșită de sub dictatură, înapoiată, barbară, nesigură, care suferise poate cel mai cumplit comunism din Europa. Unde venea pe hartă mai exact?

În vara când i-am cunoscut pe Jake și Jill, tocmai terminasem clasa a IX-a și o așteptam, nu fără o oarecare nerăbdare, pe cea de-a X-a. Vorbeam engleza binișor, începusem să joc baschet în detrimentul fotbalului, de care mă cam plictisisem, citeam, dar nu mai mult decât alții, ascultam Bob Dylan, Pink Floyd și The Doors, urcam frecvent pe Ceahlău, nu fumam încă, deși fumasem o țigară sau două, și habar n-aveam ce-nsemna o adopție. Nu știu exact cum s-a cunoscut taică-meu cu ei, dar bănuiesc că prin intermediul avocatului care urma să intermedieze și să legalizeze adopția și cu care întâmplarea face să fi fost prieten bun încă din copilărie. Apoi, mai trebuie să fi contat și faptul că Jill era profesoară de franceză, ca și taică-meu, chiar dacă taică-meu vorbea binișor și engleză, pe care ar fi vrut la un moment dat s-o predea, dar nu găsise post. Nu în ultimul rând, Jake venea el însuși din sistemul educațional, fiind un fel de inspector general în statul lui. Nu era prima dată când vedeam un cuplu de americani, deși e drept că pe primul îl văzusem cu mulți ani înainte și doar pentru câteva ore. Ce mă surprinsese atunci la ei fusese nonșalanța comunicării, disponibilitatea de a fi binedispuși și siguranța de sine, iar acum nu puteam decât să constat că și aceștia doi erau cam la fel.

Am făcut cunoștință cu ei aproape imediat după ce au ajuns în orășelul de munte în care locuiam pe vremea aceea, iar în cele două sau trei săptămâni cât au așteptat să-și poată lua fiica cu ei în America ne-am văzut aproape în fiecare zi. De cele mai multe ori treceam eu pe la ei, în apartamentul pe care îl închiriaseră, dar de vreo câteva ori au fost invitați mai mult sau mai puțin formal și la cină, atât la noi, cât și, o dată, la bunici. Jake, mare amator de fripturi, învățase, spre amuzamentul nostru, să zică „mușchi de vită“ în românește, iar Jill, chiar dacă nu mai spălase vasele cu mâinile ei de ani de zile, folosindu-se doar de o mașinărie concepută special pentru asta, aici nu s-a sfiit s-o facă, ba chiar susținea că-i face plăcere, pentru că-i amintea de când era mică și-o ajuta pe maică-sa când aveau musafiri. Și mie îmi făcea plăcere să-mi petrec timpul cu ei, îmi puneau tot felul de întrebări, de parcă eu urma să fiu adoptat, iar eu le răspundeam așa cum mă pricepeam, uneori mai elaborat, alteori mai puțin, în funcție de vocabularul pe care-l necesita respectiva întrebare. De vreo câteva ori am ieșit și-n oraș împreună, ținusem să le arăt cele câteva „obiective turistice“ pe care le consideram importante, dar și să-i duc „peste vale“, unde pe vremuri mergeam cu bunica la plimbare, și-mi plăcea pentru că acolo scăpai de blocurile comuniste, care erau înlocuite de case, cam părăginite, ce-i drept, dar nu mai urâte decât blocurile. Într-adevăr, arătam ca o familie în astfel de momente, iar engleza mea, cu tot cu pronunție, se îmbunătățise considerabil, încât într-o dimineață, când i-am sunat să-i întreb dacă sunt disponibili pentru nu mai știu ce ieșire, Jill mi-a spus că pentru o clipă avusese impresia că vorbește cu cineva din America. Wow!

Apoi, într-o zi, au primit dreptul să aducă fetița acasă și, pentru că, spre deosebire de taică-meu, eu n-o mai văzusem până atunci, m-am și înființat la ei, bucuros că pot fi martorul unui asemenea moment important. Mi se atrăsese atenția să nu sun la ușă când ajung, pentru că la ora respectivă copila avea probabil să doarmă, însă, de emoție, am uitat și am sunat cum sunam de obicei, adică de trei ori, și imediat mi-a deschis Jill, care nu mai arăta ca de obicei, adică obosită, ci părea dintr-odată mai tânără, dar și mai nervoasă, pentru că m-a apostrofat din cauza lipsei mele de considerație, iar eu m-am simțit prost, dar și cumva mândru, pentru că nu mai fusesem apostrofat de o americancă până atunci. Taică-meu mă instruise ca atunci când am să văd copilul să le spun că e cute, un cuvânt pe care nu-l știusem până atunci și pentru că l-am învățat în acel context, de atunci l-am asociat mereu cu fața lui Holly, care nu era neapărat cute, dar nici urâtă nu era, arăta ca orice alt copil mic, mototolită și parcă născută din părinți extratereștri. Așadar, le-am zis că e cute, so very cute, iar ei au părut încântați, și chiar avea multe cute pe corp și pe față, arăta ca un pui de Shar Pei, m-am gândit, deși pe atunci nu văzusem un Shar Pei decât în reviste.

Cred că au mai stat cel mult o săptămână cu fetița acolo, apoi Jake și Jill, împreună cu Holly, au plecat înapoi în America, nu înainte de a-mi oferi o bancnotă de 20 de dolari, nouă-nouță, pentru „eforturile“ mele, mi-au zis, și cu care trebuia „să-mi cumpăr ceva frumos“. Pe moment am fost puțin descumpănit, nu știam dacă să mă simt jignit sau măgulit, așa că am ales să mă simt măgulit, cu posibilitatea totuși ca mai târziu să mă răzgândesc. Și deși erau multe lucruri frumoase pe care aș fi putut să mi le cumpăr cu banii aceia, până la urmă nu mi-am cumpărat nimic, pentru că asta ar fi însemnat să mă despart de bancnotă, ceea ce nu-mi prea venea, așa că am păstrat-o mult timp ca pe un fel de amintire de la ei, după care, într-o zi, am pierdut-o.

În ziua în care au plecat, i-am întrebat pe americani dacă urmau să se mai întoarcă în România. Îmi venea să plâng, nu știu de ce, dar am reușit să mă abțin totuși. Mi-au spus că, sincer, dacă aveau să se întoarcă, asta nu se va întâmpla prea curând, dar că poate veneam să-i vizitez eu la un moment dat. Le-am zis că da, era o idee bună, deși în sinea mea nu prea vedeam cum aș fi putut s-o fac și am avut dreptate, nu i-am mai văzut de-atunci niciodată, nu în carne și oase cel puțin.

Anii au trecut și Holly a crescut, s-a transformat încetul cu încetul într-o americancă get-beget, cu dinți mari, albi și perfecți, trăsăturile de Shar Pei absorbindu-i-se ca ridurile după un tratament cu acid hialuronic. Din timp în timp mai primeam câte o scrisoare de la ei și neapărat de Crăciun o felicitare în care mai puneau câte o poză cu fata, de una singură sau împreună cu ei, și o bancnotă de 20 de dolari care mi-era adresată mie. La 18 ani i-au spus că a fost adoptată și atunci au existat ceva probleme, o criză de identitate, o rebeliune, asta și pe fondul confuziei adolescentine, dar în final Holly a trecut peste asta, însă nu s-a arătat niciodată interesată să vină să vadă unde s-a născut, așa că o călătorie înapoi la origini nu s-a materializat. Nu i-am purtat niciodată pică pentru asta, deși recunosc că mi-ar fi plăcut s-o cunosc. (Evident, aș fi putut să încerc să-i scriu, dar cumva n-am simțit nici o chemare pentru asta, poate și pentru că înainte îi mai scrisesem unei fete, din Canada, Brooks o chema, și nu se alesese nimic din corespondența noastră.) La ceva timp după plecarea lor, taică-meu mi-a spus că Jake era nu doar un mare amator de mușchi de vită, ci și de whisky, cantitatea pe care o putea înghiți fiind remarcabilă, ceea ce o făcea pe Jill foarte tristă. De fapt, Jill era adesea foarte tristă, și din tot felul de alte motive, inclusiv pentru că nu putea să aibă copii, ceea ce se părea că, măcar în parte, avea legătură și cu predispoziția lui Jake de a da pe gât tot acel whisky.

Taică-meu a trecut odată pe la ei, câțiva ani mai târziu, când s-a dus să-și viziteze rudele emigrate în Canada, dar, dincolo de acea vizită, nu s-a mai întâlnit niciodată cu americanii, deși ulterior au mai existat câteva scrisori și două-trei telefoane.

Apoi, în 2013, am primit de la Jake o cerere de prietenie pe Facebook pe care am acceptat-o fără să stau pe gânduri, deși nu pot să spun că n-am fost puțin dezamăgit când i-am aflat resorturile. Jake nu voia neapărat să vorbească cu mine, deși a trebuit s-o facă, voia să știe adresa de e-mail a lui taică-meu. „Dar cum de n-o ai?“, l-am întrebat. „Am una, dar pe aia i-am tot scris și nu-mi răspunde, așa că m-am gândit că probabil n-o mai folosește.“ „Știi că a divorțat din nou, nu?“, l-am întrebat. „Nu, nu știam“, mi-a spus. „Ei, află că da. Probabil că de-aia nu ți-a mai răspuns. A fost ocupat. Pentru că nu numai că a divorțat, dar s-a și recăsătorit.“ „Dar știu că n-a pierdut timpul.“ „You can say that again“, i-am spus, după care i-am dat adresa de e-mail, deși eram aproape sigur că era cea pe care deja o avea. „Da, ai avut dreptate, e aceeași pe care o am și eu“, mi-a zis Jake. „De când n-ai mai vorbit cu el?“, l-am întrebat. „Păi, să tot fie un an. Nu, de fapt mai mult…“ „Se cam leagă, Jake, se cam leagă…“ „Îmi pare rău, cred că te-a afectat și pe tine destul de mult.“ „M-a afectat, Jake, chiar m-a afectat. De fapt, ca să fiu sincer, nici eu n-am mai vorbit cu el cam tot de atunci.“ „Chiar așa?“ „Chiar așa.“ „Îmi pare sincer rău.“ „Nu mai mult decât mie, Jake. Nu mai mult decât mie.“ „Mda.“ „Auzi, Jake, tu n-ai fi făcut așa ceva, nu?“ „Să divorțez de Jill? Niciodată! Deși am divorțat și eu o dată. De prima soție. Ne-am căsătorit imediat după terminarea liceului, mă rog, ne iubeam mult atunci, credeam c-o să rămânem împreună toată viața, dar n-a ținut, eram niște copii. Însă am rămas prieteni. Ne mai și scriem uneori.“ „Foarte frumos, Jake, foarte frumos. N-am știut de episodul ăsta, dar pot să-nțeleg. Pot să-nțeleg să divorțezi o dată. Poate chiar și de două ori, dacă ești ghinionist. Dar de trei ori? Asta ce se mai cheamă?“ „Trebuie să rămâi deschis la schimbare, Florin-Edward (așa-mi zicea el, Florin-Edward). It’s the only way to cope. Cu toții ne schimbăm, chiar și tu te-ai schimbat. Ești căsătorit?“ „Da.“ „Ei, vezi, înainte nu erai. Mai ții minte când jucai baschet? Când ți-am trimis perechea de adidași și mingea de baschet pe care ți-o doreai așa de mult?“ „Cum să nu, Jake, cum să nu.“ „Ei, și-acum nu mai joci baschet, mingea probabil s-a ros de mult și nu mai e bună de nimic, iar adidașii i-ai aruncat la gunoi când s-au rupt.“ „Adidașii i-am aruncat, într-adevăr, dar mingea o mai am. Plus că astea-s lucruri, Jake, noi vorbim aici de oameni. Și chiar dacă nu mai joc baschet nu înseamnă că acum urăsc baschetul, dimpotrivă chiar. Comparația nu-i cea mai bună.“ „Sure, I guess. Deși, uneori, oamenii între ei se uzează mai repede decât lucrurile. But ok, you’re right. Însă ce-am zis referitor la schimbare rămâne valabil. Accept-o, nu încerca să-i reziști, pentru că degeaba încerci.“ „Jake, tu vorbești ca din cărți acum. Sau mai bine zis vorbești exact ca un american.“ „Păi, sunt american.“ „Auzi, Jake, fata asta cu care s-a căsătorit are 22 de ani, înțelegi? 22 de ani. E chiar un pic mai mică și decât Holly. Ce părere ai despre asta? Ce părere ai avea tu dacă un tip de aceeași vârstă cu tine ar veni acum să o ceară pe Holly în căsătorie? Un tip care are deja o soție, dar zice c-are să divorțeze de ea ca să o poată lua în căsătorie pe fata ta? Mmm, ia zi, cum ai reacționa?“ „Cu siguranță nu mi-ar pica bine.“ „Păi, nu ți-ar pica, cred și eu că nu ți-ar pica. Numai pentru că e cute nu-nseamnă că poate distruge familii.“ „Cum ai zis?“ „Am zis că numai pentru că e cute nu-nseamnă că poate distruge familii. Fata, vreau să zic.“ „Am înțeles, numai că tu nu ești tatăl ei. De data asta comparația ta nu-i cea mai bună.“ „Așa o fi. Voiam doar să te fac să-nțelegi disconfortul pe care… în fine, nu mai contează. Auzi, Jake, știi ce cred eu? Cred că aș fi fost mai fericit acum dacă mă adoptați voi atunci…“ „Ha, ha, ha. De unde ai mai scos-o și pe asta?“ „Nu știu, mă gândeam. Ce-ar fi fost dacă atunci, în loc să o adoptați pe Holly, mă adoptați pe mine. Dacă aș fi plecat eu să trăiesc cu voi în America?“ „Bun, dar așa ceva ar fi fost imposibil. Noi veniserăm pentru ea, adică pentru cineva ca ea, înțelegi ce vreau să spun.“ „Înțeleg, Jake, înțeleg. Ziceam și eu. Era mai mult o glumă, ceva ipotetic. Deși rămân la părerea mea…“ „C-ai fi fost mai fericit? N-ai de unde să știi. Chiar n-ai. Poate ai fi fost, poate n-ai fi fost. Să-nțeleg însă că acum nu ești fericit…“ „Nu, Jake, nu sunt.“ „Îmi pare rău.“ „Da, și mie. Auzi, Jake, dar ia spune-mi, Holly e fericită?“ „Cred că va trebui s-o-ntrebi pe ea asta.“ „Da? De ce?“ „Pentru că ea e singura în măsură să-ți răspundă.“ „Bine, atunci așa am să fac. Take care now“, i-am mai spus, brusc nemaiavând chef să vorbesc în engleză. „And thanks for everything!“ „Yeah, don’t worry about it! And you take care as well.“ Și cam asta a fost tot. N-am mai vorbit de-atunci, deși ne-am mai dat câteva like-uri la niște fotografii și postări. O dată i-am scris și lui Holly, dar nu mi-a răspuns. O întrebam printre altele dacă e fericită. Și, în glumă, dacă n-ar vrea să mă adopte. „Cute“, mi-am imaginat c-o să-mi scrie, „very cute“. Dar ea n-a scris nimic. Nici măcar nu mi-a trimis un emoji.