În numele trandafirului

Timp de lectura: aprox 19 minute

De luni m-am lăsat de fumat. E cam a cincizecea oară. De data asta ca să n-o mai aud pe nevastă-mea că nu ne-ajung banii de la o leafă la alta. Pe vremuri, mai făceam glume că e ea risipitoare.

― Te-ai trezit, stăpâne? mă întâmpină Cati.

Poartă o bluză pe care nu i-o știu și miroase a parfum. Mărâi spre ea.

― E abia doișpe, zice în zeflemea.

― M-am culcat târziu, am lucrat.

― Cam muncești pe nasturi, dragule, că iar tre să ne-mprumutăm la ai tăi, îmi pasă plină de reproș.

― Unde-i Miruna?

― În parc, cu tac-tu. Ai putea și tu să încerci să-i semeni. Că zici că ești luat de la țigani pe-un sac de pene.

I-aș zice că e rasistă și că vorba aia nici măcar nu-i cum a spus-o, da’ n-apuc, că iar începe să turuie, acum încruntată:

―Ți-a venit asta. E de la o firmă de avocați.

Îmi întinde un plic format A5.

― De unde știi? Mi-ai deschis corespondența?

―Și dacă o deschideam ce, nu-s nevastă-ta?

Apuc plicul și îi remarc manichiura. În timp ce-l întorc pe toate părțile, mă întreb dacă e momentul să-i fac vreun compliment.

― Ce treabă ai tu cu avocații? mă iscodește.

Mă uit la ea încruntat.

― Ți se pare că am deschis plicul?

― Păi, deschide-l odată. Sper că nu te dă cineva în judecată de s-ajungem și mai săraci decât suntem…

― Adică noi suntem săraci?

― Ei, hai, nu sări! Nu suntem săraci, da nici bogați nu suntem…

― Sunt mulți care-o duc mai rău, nu tu parfum, nu tu manichiură… îi zic posac.

― Dar sunt mulți care-o duc mai bine, mi-o întoarce. Ce-oi vrea, să umblu în zdrențe?

― Constat că ai chef de ceartă. Mă duc să-mi fac o cafea. Vrei și tu?

― Și plicul? Nu-l deschizi?

― Deschide-l tu, văd că te interesează mai mult. Oricum, n-am secrete față de tine.

Azvârl plicul spre ea, se rotește în aer și ratează să-l prindă. Aterizează într-un colț și rămâne înfipt între două plăci de parchet. Mă duc în bucătărie și pun de cafea. O aud că-mi zice să-i fac și ei. Aș fuma. O aud chiuind. Până să fiarbă apa, dă buzna în bucătărie fluturând plicul și o foaie.

― Ai o criză de epilepsie, o întreb nesigur punând patru lingurițe de cafea în apa fierbinte. Ce-ai, nevastă, ai înnebunit?

― O știi p-aia? Prost să fii…

Mă ia de gât și mă pupă. Freamătă.

― Băi, prostule, prostul meu! Te-ai căcat în scăldătoare când erai mic?!

― Ce-ai, mă? Ușurel că vărs cafeaua!

― Ce-am? Totul, toată lumea, trebuie doar să zici da.

― Am zis da când te-am luat. Acum avem copil și rate…

― Băi, băi, se bâlbâie Cati, ai, ai, ai primit o moștenire!

Fac ochii mari.

― Eu? O moștenire? Păi n-am nicio mătușă Tamara. Dă-mi să văd!

― D-aia zic că te-ai căcat în scăldătoare. Trandafir, bogătașul-bogătașilor, ăla de-avea juma de județ, toate afacerile cu statul… tre’să știi… toată lumea știe… Ei bine, a murit și ți-a lăsat toată averea lui.

Nevastă-mea nu se mai oprește. O aud cum ne planifică viețile în următoarele decenii. O să ne mutăm la casă sau mai bine în alt oraș, poate chiar la București, o să ne luăm mașină, ea o să poarte ținute de designer, Miruna o să meargă la cele mai bune școli…

Înghit în sec. Habar n-aveam că a murit Trandafir. Mă prăbușesc pe-un scaun. Asta da surpriză, îmi zic. Îmi lasă moștenire toată agoniseala lui. Ce mai noroc pe mine! Nici într-o mie de ani nu mi-ar fi dat prin cap că s-ar putea întâmpla așa ceva. Mototolesc scrisoarea.

― Ce-ai, mă, nu te bucuri? În pana mea, ai primit o moștenire!

Sunt incapabil să scot vreun sunet. Casc gura și o închid la loc ca un pește scos din apă. Îmi revin amintiri pe care le credeam îngropate pentru totdeauna. Nu mă bucur, mi-e clar.

― Ți-e rău? mă întreabă nevastă-mea. Ai o fațăă…

Cum o să-i spun? Ani de zile i-am zis că n-am secrete…

Se aud ușa de la intrare și tropăituri mărunte. Refuz să mă mai gândesc la Trandafir.

― S-au întors Mirunica noastră și taică-tău. Băi, revino-ți, sperii copilul!

― Mami, mami, mi-e fomică! se alintă copilul intrând în bucătarie.

Mă uit la ea. Deocamdată mă ignoră. Are aproape opt ani și e bucățică ruptă maică-sa. Imediat după ea intră bunică-său, tata Mișu, cum îi spunem toți. E un bărbat înalt, suplu, încă în putere, cu ochi albaștri și cu păr bogat, grizonant. Evident, nu-i semăn. Sunt mic, negru, cu chelie. Luat de la țigani pe pene, cum zice nevastă-mea. Am și burtă.

― Și-a rupt iar pantalonii în parc, ne informează cu mândrie tata Mișu.

― Păi, dac-o lași să facă tot ce-i trece prin cap, îl ceartă Cati.

― O să-i iau alții, ce mare lucru?

― Așa faci mereu, d-aia n-are grijă de nimic.

Tata Mișu zâmbește.

― E copil.

― Și tu, maimuță, iar te-ai suit în toți copacii? Păi n-am vorbit noi că prințesele…

― Prințesele folosesc cuțitul și furculița ca să mănânce tot din farfurie, o tachinează Miruna pe maică-sa. Ce-mi dai să mănânc? Că nici nu l-am văzut pe tati de foame! Ce face tăticul meu preferat?

― Îmi beau cafeaua, reușesc să-i răspund. Chiar sunt tăticul tău preferat?.

― Nu mă prinzi cu asta. Tu ești tăticul meu preferat și tata Mișu e tata al meu preferat, îmi răspunde și scoate limba.

― Pușlama mică!

― Ia, mai terminați cu drăgălășeniile! zice Cati. Am, adică avem, zice arătând spre ea și spre mine, avem să vă dăm o veste uriașă! Stați jos! Și tu, tata Mișu.

― O să am o frăționară! strigă Miruna. În sfârșit! De când vă tot rog!

Simt cum mi se încleștează dinții. Tata Mișu se uită la mine și ridică sprânceana stângă. Pune o mână pe umărul Mirunei ca s-o oprească din țopăit.

― Măi, copilă, șezi locului! Ai răbdare, nu cred că asta vrea să ne spună mami.

― Trandafir i-a lăsat averea lui Victor. Suntem bogați! explodează Cati. O să avem de toate, casă, mașină, excursii, haine… Orice păpușă, Miruna, orice…

Tata Mișu face ochii mari, Mirunei nu pare să-i pese, iar eu simt că mă scurg de pe scaun. Aș vrea să fiu oriunde altundeva. Probabil iar m-am schimbat la față.

­­― Ți-e rău? mă întreabă nevastă-mea. Fără s-aștepte răspuns se întoarce înspre Miruna și tata Mișu. Trebuie doar să zică tati da.

― Dar e o condiție acolo… protestez eu anemic.

― Ei, da, da’ nu-i mare lucru. Chiar nu mi se pare că-i mare lucru. Scrie acolo că Victor trebuie să-și schimbe numele. Să-l cheme Trandafir, adică. Nu mi se pare un nume urât… Așa-i tata Mișu?

Tata Mișu se uită la mine. Cu milă? Ce știe ea? Nu pricep. Vreau doar să se oprească din vorbit.

― Trebuie să-ți spun ceva, îi zic sleit.

― Chiar acum? Acum ar trebui să-i suni pe avocați și să le zici că accepți. Nu te înțeleg.

Câteva minute mai târziu, nevastă-mea a trimis-o pe Miruna în camera ei și i-a spus că are voie să se uite la desene animate, să asculte muzică, orice, dar obligatoriu să-și pună căștile. Eu și tata Mișu ne-am așezat pe câte-un scaun. Cati stă în picioare, n-are stare.

― Deci?! Ce dracu ai? Nu-s buni banii lui Trandafir? Că nici n-ar trebui să mai muncim vreodată… Zici da și aia e. Da’ așa ești tu! Trebuie să fie complicat, când poate să fie simplu…

Mă uit spășit la ea.

― Chiar nu-i simplu. N-am crezut vreodată că va trebui să-ți spun… E o… chestie la care nu m-am mai gândit de ani de zile.

― Parcă n-aveam secrete, îmi răspunde.

O simt dezamăgită și nervoasă, mă uit la tata Mișu căutând scăpare.

― Spune-i odată, zice el.

― E ceva ce s-a-ntâmplat demult, înainte să te cunosc, acum douăjde ani, încep eu.

Cati e din ce în ce mai nerăbdătoare.

― Ești… răbufnește ea, dar se oprește.

Ridică din umeri și-și desface larg brațele. Apoi și le încrucișează peste sâni. Privirea ei îmi spune că așteaptă explicații. Las capul în jos și-mi amintesc cât de nemernic era Trandafir. N-ar fi desul să-i spun că era un nemernic. Acum e un nemernic mort, iar banii mi i-a lăsat mie.

Habar n-am cum să-i spun că Trandafir e bărbatul cu care s-a gândit maică-mea să facă un copil din flori. Pe mine. Mama a fugit de el și s-a ascuns în orășelul ăsta uitat de lume. Aveam vreo trei ani. L-a cunoscut pe tata Mișu, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și tata Mișu m-a crescut ca pe copilul lui. Trandafir nu era genul care să renunțe și n-a lăsat-o pe mama în pace, nu concepea ideea că o femeie îl poate părăsi. Așa ceva cerea răzbunare.

Tata Mișu mă privește ca atunci când eram mic. Știe la ce mă gândesc. În schimb, nevastă-mea e siderată.

Înghit în sec. Tot nu pot rosti cu voce tare că Trandafir n-a dat vreodată doi bani pe mine, deși m-a recunoscut în acte. Îmi amintesc de vremurile în care mă numeam Trandafir și el mă considera proprietatea lui. Doar ca s-o șicaneze pe mama a făcut proces și a cerut să stau la el. Mi-aduc aminte că m-a și răpit vreo două luni, când aveam șase ani, deși instanța hotărâse să stau la mama, el să-mi plătească pensie și să mă vadă de două ori pe lună. M-a luat și nu m-a mai adus înapoi. Cât m-a ținut la el, am refuzat să mănânc, am urlat și-am plâns că vreau la mama. Da’ nu i-a păsat. Angajase o femeie să stea cu mine cât timp era plecat, adică tot timpul. Mama l-a reclamat la poliție. El i-a râs în nas, a zis că hotărârea nu era definitivă. Așa era el. Maică-mea s-a enervat rău atunci. A ajutat-o tata Mișu să mă ia înapoi. L-au urmărit, au văzut unde mă dusese, au așteptat să plece, au spart ușa și m-au recuperat.

Dacă aș reuși să-i spun povestea, poate Cati ar spune impresionată ”Ca-n filme!” și eu i-aș răspunde ”Ca-n filmele proaste.” Dar nu pot să-i spun că toată copilăria mea a fost marcată de procesele pe care le tot făcea Trandafir, ba că mă vrea el, ba că vrea program de vizită, ba că vrea custodie comună, ba că mama mă manipulează și d-aia nu vreau să merg cu el. Că am fost audiat de zeci de ori de zeci de judecători, că am discutat cu zeci de psihologi și de angajați de la autoritatea tutelară. Și toate astea când, de fapt, lui nici nu-i păsa de mine. Că venea la program și nici nu vorbea cu mine, zicea hai, mă suia în mașină, mă ducea acasă la el și pleca. Că nu mi-a adus vreodată o bomboană. Ca să-i facă zile negre mamei, pensia de întreținere abia o plătea.

Cum pot să spun cu voce tare că-l urăsc pe Trandafir, numele lui, tot ce înseamnă el? Tac. Sunt epuizat. De ani de zile nu m-am mai gândit la toate astea. Am vrut să le uit. Dar Trandafir nu mă lasă! A găsit o cale să-mi amintească.

Îmi întrerupe Cati gândurile:

― Zi odată!

― Nu știu cum.

― Pur și simplu!

― Trandafir e ăla cu care s-a găsit mama să mă facă.

Catie perplexă. Se repliază rapid.                           

― S-a orientat bine, maică-ta…

Îmi vine să-i trag una, dar, ca de obicei, tac.

Se uită la tata Mișu, așteaptă o explicație de la el.

― Când Victor era mic și nu voia să meargă cu el nicăieri, Trandafir urla ca apucatul la mine ”O să plătești! Mi-ai furat copilul, impotentule!”. Asta era insulta lui preferată, zâmbește tata Mișu. Ne știau toți vecinii. Maică-sa suna la poliție. De cele mai multe ori, el pleca până s-ajungă echipajul. Circul ăsta a ținut până a împlinit puștiu’ opșpe ani.

― Așa, și?

Nu înțelege.

― Vrei să știi ce cadou mi-am dorit la majorat? o întreb pe Cati.

― Ce?

Nu-mi dau seama dacă e ironică sau chiar curioasă.

― Să nu mă mai cheme Trandafir. L-am rugat pe tata Mișu să mă adopte. Eram major, nu mai aveam nevoie de consimțământul ăluia. Așa am devenit Popescu, Victor Popescu.

Ridică din umeri.

― Adică ai renunțat la toată averea lui tac-tu? Pentru ce? Și el n-a făcut infarct când a aflat? întreabă Cati.

― La cât era de zgârcit, cred că s-a bucurat că n-a mai trebuit să-mi plătească pensie și în timpul facultății. Important e că, după aceea, ne-a lăsat în pace.

Răsuflu ușurat. Gata, știe, am scăpat, îmi zic.

― Ce să zic, mare chestie! Trandafir e tac-tu și e mort. Nu știu ce ți-a făcut de ești așa pornit împotriva lui, dar îl ierți și accepți moștenirea. Basta.

O văd pe nevastă-mea punându-și mâinile în șolduri ca o precupeață.

― Și zi așa: n-ai secrete față de mine? Și tu, Mișu? Cum ați putut?

Caut în buzunar pachetul de țigări, dar îmi amintesc că m-am lăsat. Tata Mișu se uită la modelul covorului cu atenția unuia care descifrează coduri.

― Măi, Cati, eu n-aveam ce să-ți spun. Decizia era a lui, zice tata Mișu în șoaptă, arătând spre mine.

Ar fi bună o țigară, mă gândesc.

― De ce trebuia să-ți spun? Și ce era să-ți spun? Că pentru mine, tată e Mișu. El…

― N-ar fi trebuit să știu? Așa trebuia să aflu???

Mă enervează că iar n-am spus că tata Mișu a fost lângă mine tot timpul, că tot ce știu știu de la el, că datorită lui sunt cum sunt. M-a oblojit, a fost la ședințele cu părinții, m-a învățat să merg pe bicicletă. Și pe Miruna. Am vrut să spun toate astea cu voce tare, ca să le-audă și tata, să știe cât de mândru sunt că mă cheamă Popescu. Dar m-a întrerupt.

Tăcem toți fără să ne privim.

Cati caută ceva în telefon.

― Am găsit o poză cu Trandafir, ne anunță. Mamă, da’ce semeni cu el!

Întoarce ecranul spre mine. Refuz să mă uit.

― Totuși, cred că a ținut la tine, dacă ți-a lasă toată averea, zice Cati.

Îmi vine să urlu. Și pentru că nu știu ce altceva aș putea să fac, chiar urlu:

― Băi, chiar nu pricepi? Mi-o lasă doar dacă reiau numele Trandafir.

Cati amuțește. Pare că se gândește. Poate înțelege. Mă bucur de liniște. Dar, în secunda următoare, își îndreaptă arătătorul spre mine și îl rotește de câteva ori. O privesc și știu că pentru ea lucrurile sunt clare, a găsit iar singură soluția.

― Auzi, da’ cum ar fi… cum ar fi să ne cheme Trandafir? Pe toți zic, inclusiv pe tata Mișu…

Așteaptă aplauze. Nu vin. Continuă:

― Familia Trandafir? An sabatic? Excursii în jurul lumii? N-ar mai trebui să te lași de fumat…

Oftez din toți rărunchii. Femeia asta! Închid ochii și îmi imaginez că sunt în parc cu Miruna și cu tata Mișu. Cati nu e cu noi.

Mă numesc Laura Cosma, m-am născut în 1973 în Arad. Sunt avocat din 1995. În anul în care am împlinit 45 de ani mi-am făcut cadou cursul de scriere creativă al lui Florin Iaru și Marius Chivu. Apoi am început să frecventez Creative writing Sundays și am fost la două ateliere de creație în Vamă, unul cu Marin Mălaicu Hondrari, iar celălat cu Eli Bădică. Câteva povestiri de-ale mele au fost publicate în Revista de povestiri, Literomania și Liternautica.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%