Șosete cu volan

Timp de lectură: 10 minute

— Să știi că eu l-am regăsit pe Dumnezeu.

A ridicat privirea din pahar și s-a uitat în ochii mei. Întorsesem capul după chelner, să plătesc și irișii ăia ai ei, albaștri deschis, aproape albi, care mă atrăseseră cu doi ani în urmă mă fixau. Am simțit imediat un val cald și mi s-a sculat.

O cunoscusem într-o tabără literară pentru elevi, la Vâlcea. Venise din Ardeal, cu cățelul și purcelul ardelenesc după ea. Față plină, obrajii roz, carne tare și multă, domoală la vorbă, inimoasă. Fetele de a zecea și a unșpea roiau și mă cam năuciseră hormonii lor dîrdîitori, așa că, mai mult de nevoie, îmi găsisem adăpost lîngă profa lor de română cea blajină. Nu era genul meu. Părea mai degrabă o lele emancipată, o tovarășă de drum pentru cele două săptămîni, cît s-au foit drăcoaicele alea pe sub nasul meu. Singurul lucru mai de Doamne-ajută la ea erau ochii. Nu pot să zic că-mi doream prea tare, dar era un soi de simpatie semi-futăcioasă între noi. Am fost foarte aproape să ne-o punem, însă a făcut febră spre seară și uite că s-a potrivit mai bine, pînă la urmă. Am doftoricit-o, i-am vorbit frumos, apoi a adormit și tîrziu am ieșit la o bere și-o țuică cu alți doi nehaliți, ca mine. Faptul că fusesem grijuliu i-a dat încredere și un soi de relaxare, părea că nu doream neapărat de la ea ce doreau ceilalți bărbați. Pînă la terminarea taberei, am rîs mult, am făcut schimb de telefoane și ne-am promis să ne scriem. În clipa în care am urcat în autocar, am și uitat de ea.

Acum eram din nou față în față, în lumea cea nouă și năucă după revoluție. Mă trezisem cu ea la școală, pe nepusă masă. Păstrase și adresa, și telefonul, dar nu sunase, cumva aflase că sînt căsătorit. Dar simțise nevoia să-mi vorbească, după revoluție se puteau spune multe și nu voia s-o înțeleg greșit. Am invitat-o la o bere. Nu mai aveam pentru ea curiozitatea dinainte și m-am surprins întrebîndu-mă ce putusem găsi la provinciala asta cu ochii ei albaștri, foarte deschiși, cu tot. Probabil, fetele alea transpirate. Acum purtam o geacă de blugi, turcească, venită cu primele transporturi. Așteptam să termine cu banalitățile (că nici nu prea aveam ce să vorbim) și l-am căutat pe chelner din ochi, să nu par foarte nepoliticos și rece.

— Să știi că eu l-am regăsit pe Dumnezeu, a zis ea din senin, cu aceeași voce domoală.

I-am luat mîna într-ale mele și am descusut-o. Dumnezeu era brusc între noi, gesturile mele nu aveau cum să însemne nimic altceva decît o deplină încredere. A povestit tot. Nu bănuisem ce îndoieli ascundea. Acum avea o aură supranaturală și, pe măsură ce povestea încetișor, excitația mea creștea pe dinăuntru și pe dinafară. Nu îi mai ardea de petreceri, de sex, lumea ca voință și reprezentare asfințise pe cerul ei, iar pentru mine era din nou dimineață.

— Sper să nu te călugărești, i-am spus. Măcar să rămîi aceeași dăscăliță pe care am cunoscut-o. Elevii au nevoie de tine, mai mult decît mănăstirile.

A dat din mînă și a zîmbit.

— Ei, și tu. Doar n-o să mă îmbrac în negru. La ei e musai să ai mulți copii, dar eu o să mă mulțumesc cu ciurda de elevi.

Asta era o aluzie la cele neîntîmplate. M-am strîmbat ca un bun și vechi prieten din copilărie. „Nici prin cap nu mi-a trecut” am mormăit, „te înțeleg, e o viață nouă”, dar simțeam că, dacă o scap acum din mînă, nu o s-o mai prind niciodată.

Am început s-o descos. Cît stă, unde stă, cînd pleacă? Cînd a venit? De ce nu m-a căutat? Căutam un punct de sprijin.

— Dar te-am căutat din prima. Am fost la școala ta direct de la autogară, nu mă-ntreba de ce. Aranjasem cu o colegă să stăm la hotel, dar mi-a zis pe drum că are pe cineva. Mai mult ca sigur n-o vrut să vină singură opt ore. Acum îmi dau seama că am fost o proastă, na – și a rîs ca pe vremuri, făcînd cute în jurul gurii și crețuri la ochi.

M-am prefăcut revoltat, era imposibil să plece din nou la drum în noaptea asta.

— Ascultă, am garsoniera unui prieten, e plecat în Turcia. E curată, mică, pleci mîine dimineață. Mi-a lăsat cheile, să am grijă de flori, e un maniac al curățeniei. Zău, te conduc, îmi mai povestești și plec. Are și ceas deșteptător, n-o să pierzi cursa. E aproape de Filaret, faci doi pași și gata, ești acasă.

M-a privit întrebător. De unde știu că are ceas deșteptător?

— Hai, nu fi copil. Sînt om serios, doar știi. Nici nu se pune problema.

Garsoniera mă știa, probabil, la fel de bine cum o știam și eu. Era hogeac, dar restul poveștii era adevărat. Am luat pe drum ceva de mîncare, un săpun, o sticlă de vin bulgăresc. Pastă și periuță avea ea, în geanta de pînză pe care i-am cărat-o cu voioșie. Pe drum, în autobuz, i-am deslușit locurile pe unde treceam, aici a fost măcel, uite acolo urme de gloanțe, pe aici am fugit eu de tancuri… În același timp, o dezbrăcam iar și iar, încercînd să mă conving că are o carne la fel de tare ca pe brațe sau pe picioare.

Cînd am intrat, m-a împins cu o mînă în afara ușii. Gata.

— Stai, am zis. Să-ți arăt cum funcționează apa de la chiuvetă, a trebuit s-o închid. Garsoniera era într-adevăr curată, nu obișnuiam să las mizerie decît acasă.

— Și acum, la plecare, nu ciocnești cu mine un pahar? Cine știe cînd mai vii prin Capitală.

Nu depășisem nici o clipă distanța regulamentară, așa că a acceptat. Am căutat îndelung un tirbușon:
— Vezi? Destinul nu mă lasă să deschid sticla.

A oftat.

— Lasă. E tîrziu. Te așteaptă acasă.

— Nu mă așteaptă nimeni, ce vorbești?

— Știu că ești căsătorit. Știam din tabără, dar… Să nu te superi.

Am rîs.

— Mda, la Vîlcea eram. Acum nu mai sînt. De ce să mă supăr? Nu sîntem noi cei mai buni prieteni? – și am scos tirbușonul de acolo de unde trebuia să fie și chiar era.

 — Pentru prietenie și pentru adevărata credință, am licitat. Să-ți fie bine toată viața, fată frumoasă și bună. Ca pîinea caldă ești. Nu te mint. Mă bucur enorm pentru tine, dacă ți-ai găsit cu adevărat liniștea, cum zici. Mîine dimineață ai cursa la cinci.

Și, cînd am pus paharele verzi pe masa cu mușama roșie, am desfăcut larg brațele.

— Ne îmbrățișăm?

Și ne-am îmbrățișat. Am strîns-o tare și mi s-a sculat din nou, dar nu m-am ferit. Îmi lipisem obrazul de tîmpla ei, mirosea bine, cu o ușoară adiere de transpirație, apoi am privit-o în ochi și am sărutat-o pe obraz, în colțul gurii, fără să slăbesc strînsoarea. Am simțit-o cum se înmoaie puțin, cum palmele care mi se puseseră pe piept mă înconjoară. Apoi am sărutat-o pe gură.

— Nu pune mîna pe mine, că… – a zis foarte încet.

Cînd a avut orgasm, a strigat o dată, scurt, dar foarte tare, Doamne, Dumnezeule!

Avea o carne fermă pe tot corpul, cum îmi imaginasem. Nimic deosebit, dar nu conta. Dumnezeu se evaporase dintre noi la timp, acum putea să revină. Am stat apoi, toată noaptea, de vorbă, dar n-am rîs, am golit sticla, am fumat și, în zori, am ronțăit împreună pîine cu parizer. La cinci fără un sfert (deșteptătorul a sunat degeaba, nu avea pe cine să trezească) s-a îmbrăcat în grabă, și-a luat geanta de pînză, s-a oprit în cadrul ușii, s-a întors către mine și a dus arătătorul la gură. Șșt! Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost șosetele ei de puștoaică, cu volan, care îi acopereau gleznele.