Locul nefiresc al inimii
Timp de lectura: aprox. 5 minute
— Inima nu doare, mi‑a spus Maria, iar eu am scuipat‑o‑n ochi.
Am aşteptat să‑mi tragă o palmă, să mă înjure, să se care. Şi‑a dus mâna la faţă, şi‑a privit degetele pe care era flegma mea, şi‑a aplecat încet capul spre pământ, ca şi cum s‑ar fi ruşinat, m‑a fixat cu privirea pe sub sprâncene şi, brusc, mi‑a băgat un genunchi în coaie.
— Aici e inima ta şi aici doare, mi‑a strecurat în timp ce mă prăbuşeam.
Jos, i‑am văzut călcâiele şi leucoplastul lipit pe fiecare dintre ele. Se întorsese cu spatele la mine.
Durerea din vintre mi‑a urcat rapid spre stomac şi mi l‑a împins în gât. Mănânc puţin dimineaţa, deseori nimic, dar beau multă cafea, peste o jumătate de litru. Am vomitat maro‑deschis. Am încercat să o fac cât mai departe de mine, dar, cum eram în genunchi şi la limita leşinului, n‑am reuşit. Mi‑am umplut cămaşa şi pantalonii.
Transpiram şi mă durea cumplit. Atât de tare, încât aş fi vrut să ţâşnesc din carcasa mea de carne.
Am stat cu ochii închişi, fiindcă simţeam că‑mi explodează. Da, chiar îţi ies ochii din cap. După câteva clipe i‑am deschis, am încercat să mă ridic, dar parcă n‑aveam picioare. Stăteam în patru labe şi nu mă puteam mişca. Încercam să mă înfurii. Furia mi‑a dat întotdeauna o energie formidabilă şi o forţă pe care, altfel, n‑aş fi fost în stare să o dezvolt. Când sunt furios, pot să fac orice.
Doar că atunci abia respiram. Iar ca să te înfurii îţi trebuie aer. Mult aer, să năvălească în creier, să îl irige serios şi să îl pună sub tensiune. De sus, din cap, tensiunea coboară iute până la ultimul capilar, până la ultima celulă, le activează pe toate, le încarcă, iar atunci chiar poţi face ce vrei.
Voiam să mă ridic şi să o omor pe Maria. Dar, înainte de asta, să o descalţ şi să lovesc cu şpiţul pantofului în leucoplastul ce îi proteja carnea vie a bătăturilor. Să o toc acolo, scurt şi des, cu vârful. Să chiţăie de durere.
Abia respiram. Abia mă ţineam în patru labe. Iar din poziţia aia nu poţi omorî pe nimeni. Ba chiar te poţi pişa pe tine. Am simţit că trebuia să mă uşurez imediat, că nu mai puteam ţine. Am căutat privirea Mariei. Ea era la vreo trei metri distanţă, îşi aprinsese o ţigară şi mă privea.
— Cam aşa ar trebui să stai tu, fiindcă animalele ca tine aşa stau, exact aşa, mi‑a spus, după ce a suflat fumul în direcţia mea.
Dintr‑o săritură m‑aş fi putut înfige cu capul în plexul ei, iar cu mâinile i‑aş fi secerat cracii. Apoi aş fi izbit‑o cu capul de pământ. Dacă aş fi avut măcar un dram de vlagă, cât să mă ridic. O puteam strânge de gât, nu era nevoie să o iau cu asalt. Trebuia să o strâng de gât. Demult.
Deodată, uşa casei s‑a deschis, iar Alexandru, care a dat să iasă, a rămas ca un tablou în rama lui. S‑a uitat spre noi şi a zis:
— Mamă, iarăşi fumezi?! Ai promis că te laşi de tot! Tată, ce faci acolo, de ce stai aşa? Ce‑i cu tine?… Oamenilor…?
— Nu‑i nimic. Taică‑tu vrea să cumpere un câine şi încerca să mă convingă. N‑am vrut să aud şi, fiindcă a tot insistat, m‑am enervat: câine ne trebuie nouă acum? De‑asta mi‑am aprins ultima ţigară din viaţa mea, jur! Dar gata, m‑a convins. Vom avea un câine mare, frumos, de curte, ia uite‑acolo, ia uite la taică‑tu, aşa de mare…
