Stupa

Timp de lectură: 5 minute

Zgâlțâirea aparatului de zbor deasupra crestelor împădurite și mirosul de cherosen îi întrerup șirul gândurilor. Croasantul înfășurat în folie de plastic are coajă groasă. Apăsarea policarului nu îl străpunge, iar James se întreabă dacă o mai fi bun. Pe ambalaj nu e trecută nicio dată. El îi dă o săptămână, cu indulgență. Îl lasă în plasa scaunului, de unde își scoate tableta.

– Aici, războiul nu s-a terminat niciodată. Chiar ieri, un băiat dintr-un sat de munte a murit și altul și-a pierdut picioarele când o bombă cu dispersie peste care au dat în pădure și pe care voiau s-o ia cu ei a sărit în aer. O să-ți pară ciudat, dar munițiile neexplodate au fost de mult domesticite la țară. Aluminiul lor e numai bun pentru linguri, platouri și jardiniere. Unii folosesc bombele ca piloni pentru casele suspendate, alții fac din rezervoarele de combustibil ale avioanelor pirogi. Sunt mai ușoare și se zice că țin mai mult decât bărcile din lemn.

Știa prea bine asta. Văzuse cu ochii lui suveniruri din carcase de aluminiu în bazarul de noapte, pe malul râului, ba chiar își luase de-acolo un breloc în chip de porumbel al păcii și un desfăcător de bere. 40.000 de kip nu era mult, ar mai fi putut să ia câteva. Semestrul viitor are să le arate studenților la cursul de urgențe umanitare. Ce exemplu mai bun de reziliență să găsești?

Însoțitoarea de zbor le cere să rămână așezați și să-și prindă centurile de siguranță. „Am intrat într-o zonă de turbulențe, vă mulțumesc pentru înțelegere.” Vorbește o engleză aproximativă, pe care în alte condiții ar putea-o găsi chiar plăcută. Încheietura mâinii ei stângi, cu pielea translucidă, brăzdată de o rețea de vinișoare veneții, stă bine înfiptă în ceafa scaunului din față. 

– În junglă, încă mai sunt adăposturi, dar cei bătrâni, care le știu pe toate, nu suflă o vorbă despre ele. Nu știi când se întoarce roata istoriei și e bine să te găsească pregătit.

James se face că n-o aude. Reține în schimb zâmbetul înghețat (sau cel puțin așa i s-a părut) al femeii în taior stacojiu, care acum se îndreaptă spre scaunul rabatabil din dreptul carlingii. Merge cu pași mici, opintindu-și mâinile în capacele compartimentului de bagaje. 

– Stai fără teamă, în dreptul crestelor sunt curenți puternici, dar accidentele sunt rare. Ultima dată s-a întâmplat prin ’93, sau poate ‘94, a fost o greșeală umană, și de atunci piloții de linie au fost înlocuiți cu piloți militari, mai bine pregătiți și care știu zona ca-n palmă. Cu ei n-ai nicio grijă.

Ar vrea ca tânăra traducătoare care îl însoțește să se oprească o dată. Numai de conversație nu are chef. Încearcă să își umple golul din stomac făcând ceva, orice, așa că desface folia croasantului, ia o înghițitură de apă și mușcă din pâinea dulceagă și veche, care nu e atât de rea pe cât își închipuise. Aceste gesturi mărunte îi dau pace, îl fac să uite pentru o clipă de tremurul fuzelajului și zgomotul înfundat al motorului. Până la Luang Prabang mai sunt trei sferturi de ceas, nu mai e mult și începe coborârea, iar el închide ochii și se gândește la altceva, la orice altceva decât acest zbor pe care nu voise să îl facă și de care, iată, nu a scăpat. Recompune în minte călătoria de lucru începută cu numai două zile în urmă, la Phnom Penh, unde au vizitat infamele Câmpii ale Morții, stupa cu șiruri de cranii unul peste altul, pământul din care și acum, patruzeci de ani mai târziu, după fiecare ploaie zdravănă mai ies la suprafață falange, clavicule și fragmente de omoplați. Toate aceste grozăvii care îi întorseseră stomacul pe dos îl liniștesc dintr-odată acum, când avionul se clatină ca niciodată și crestele munților devin tot mai clare.

Marius Wamsiedel este sociolog și asistent la Universitatea Duke Kunshan.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%