Brioșe în sala de ședințe

Timp de lectură: aprox. 20 de minute

Închideți ochii și vizualizați-vă organele: mai întîi creierul, apoi inima. Imaginați-vă că sînteți o cafea. Care dintre aceste arome vi se potrivește? Salted Caramel, Hazelnut Morning, Amaretto, Irish Caramel, Four Colours Coffee. Sau Flat White. Cuvintele dansau pe hîrtia albă a flipchart-ului. Directorul de comunicare a avut ideea de a începe ședința de marketing cu acest exercițiu.

Numai gîndul la oricare dintre acestea îi întorcea Amaliei stomacul pe dos. Bine că n-a spus și să le mîngîie pe interior cu gîndul, la fel ca specialista în dezvoltare personală pe care le-o băgase firma pe gît la aniversarea celor zece ani de la înființare. Nu era nevoie să închidă ochii pentru a-și vedea ficatul mărit de oboseală, strigînd după ajutor, după cele șase luni de lucru cu program prelungit. De fapt lucru fără program, ora de venire era clară: 9.00, niciun minut mai tîrziu. Ora de plecare putea fi 9 seara sau două dimineața în funcție de urgențele zilei. Ziua se ducea de regulă în interminabile ședințe, așa că lucrul propriu-zis începea abia la finalul orelor de program. Dacă ar fi avut vreodată timp să ajungă cu gîndul și la uter, probabil și l-ar fi imaginat ca pe o stafidă uscată prin expunere îndelungată la soarele interior. Auzea și acum vocea specialistei de fericire în cinci pași: totul de aici pleacă, mîngîiați-vă organele, vizualizați-le, luați-le de mînă, conectați-le între ele. Nu prea știa cum e chestia asta cu luatul organelor de mînă, dar numai ideea de a le vedea prinse într-o horă imaginară a frăției intestine o făcea să zîmbească în mijlocul ședințelor de marketing. Ar fi rîs în hohote dar nu putea, se discutau granturi și se stabileau obiective.

Colegele se așezaseră aproape de el și îi sorbeau fiecare cuvînt, fiecare literă, fiecare intenție de gînd. Își mușca obrazul pe interior să nu rîdă și probabil că ceea ce îi ieșea era o grimasă: jumătate cap de zînă anorexică cu obrazul supt, jumătate rictus de intern marketer concentrat și dornic de afirmare. Cît despre ceea ce era de la jumătate în jos, asta da, o amuza cel mai tare: jumătate de iepure șchiop, cu genunchii ascuțiți, călare pe jumătate de gărgăriță cu perucă albastră. Retrăia la nesfîrșit scene din Alice în Țara Minunilor, la început la fel ca în carte, apoi reinventîndu-le iar și iar, transformîndu-le în cu totul altă poveste. Din fericire, totul se termina înainte ca Alice să înceapă să crească și să crească și să crească pînă cînd mîinile îi ieșeau prin geamurile fumurii ale clădirii de birouri, iar picioarele spărgeau una cîte una foile groase de sticlă ale ușilor care dădeau spre coridoarele labirintice ale head office-ului. Iar cînd ședința se prelungea, așa cum s-a prelungit și acea ședință, n-avea decît să se așeze cuminte într-una dintre brioșele de pe platou și să numere în gînd toate afinele din interior. Pentru un profan poate părea o treabă plictisitoare, pentru ea era mult mai amuzantă decît graficul care se lăfăia pe pagina albă a flipchart-ului.

În ziua aceea a rămas ultima în sala de ședințe. Poate pentru că se așezase la capătul mesei, poate pentru că încă mai picotea în interiorul unei brioșe atunci cînd discuțiile au luat, în fine, sfîrșit. Tocmai cînd se îndrepta spre ușa de sticlă mată, Roger a oprit-o cu o atingere ușoară pe cot, un gest care i s-a părut de o familiaritate pe care nu prea știa cum s-o interpreteze. Te pomenești că a crezut că-i zîmbesc lui, s-a gîndit, în timp ce el o ruga să-l ajute să-și transporte în birou tot harnașamentul de cavaler al marketingului, cum îi plăcea să-l numească, autoflatîndu-se cu un zîmbet larg, care-i dezgolea gingiile roz de deasupra implanturilor perfecte, iar ei îi amintea de iepurele din Alice. I-a așezat două bibliorafturi și mouse-ul peste agenda ei roz cu fluturi (de un șoarece chiar era nevoie, s-a gîndit Amalia) și a completat cu același zîmbet că nu pune nimeni mîna pe iBook-ul lui. Aici e toată știința mea și toată forța, a continuat cu o morgă de maestru shaolin, deși ea nu manifestase nici cea mai mică intenție de atinge prețiosul obiect argintiu.

Cînd au intrat în birou, i-a arătat scaunul cu rotile din fața mesei și i-a făcut semn din priviri să se așeze: are o hotărîre de luat și-ar vrea să se consulte cu ea. A început prin a-i spune că i-a remarcat de la început inteligența vie, spiritul de echipă, ideile constructive, viziunea și determinarea, că-i apreciază organizarea, dar și calitățile de fin observator, că i-au plăcut foarte mult ideile ei de la brainstorming-ul de săptămîna trecută și că se bucură mult să aibă în echipă oameni de asemenea valoare. Amalia i-a mulțumit cu un zîmbet, fără să-și mai muște obrajii pe interior de această dată, apoi a adăugat că o bucură aprecierile lui, dar că internship-ul se termină săptămîna viitoare, deci nu e chiar parte din echipă. Sigur că pentru ea a fost o experiență extrem de utilă, că CV-ul atîrnă mai greu acum cu cele șase luni petrecute în echipa lui, mai ales că el e o legendă a marketingului, un leader de la care chiar ai ce învăța. Legendă a marketingului, a rîs el, prefăcîndu-se flatat, legendele sînt despre eroi morți, drăguță. Eu sînt încă în plină forță, i-a răspuns, măsurînd-o cu o privire apăsată care începea de la pantofii stilletto, s-a oprit o clipă mai mult pe bust doar pentru a o fixa mai bine atunci cînd a ajuns la față. De privit în ochi însă n-a privit-o, nici atunci și nici mai tîrziu, ceea ce pentru ea a fost relativ mai bine la început, de parcă așa nu i-ar fi observat stînjeneala, n-ar fi văzut că a roșit pînă în albul ochilor sau că și-a supt buzele spre interior, de parcă ar fi vrut să retragă odată cu acest gest și cuvintele rostite înainte. Nu asta am vrut să spun, mă iertați, a bolborosit, minunîndu-se cît poate fi de proastă, cum poate rata una cîte una ocaziile care i se ivesc în viață. De fapt voiam să vă spun că vă admir foarte mult, a plusat, încercînd să repare gafa. Dar el n-a privit-o nici atunci, s-a ridicat de la birou și a împins ușor scaunul cu rotile pe care stătea ea de parcă ar fi împins o mobilă goală, deși ar fi avut destul loc să treacă și fără să-l atingă.

S-a aplecat destul de ușor pentru cei șaizeci de ani ai lui, niciodată arătați pînă la capăt, bine ascunși sub vopseaua de păr și sub bronzul de solar, dar mereu prezenți în modul în care se ridica de pe scaun sau evita mișcările bruște. A mimat o fandare de scrimer, apoi a deschis cu cotul ușa unui frigider încastrat și a scos de acolo o sticlă de whisky și două pahare. Cunoscătorii țin paharele la rece, a spus, în timp ce se întorcea la locul lui. De data asta a avut loc să treacă pe lîngă mine, s-a gîndit Amalia, poate și pentru că a reușit să aducă scaunul foarte aproape de masa de lucru pe care se afla un bonsai, un prespapier și o ramă foto, a cărui fotografie nu o putea vedea. Roger a turnat whisky în cele două pahare, deși ea a protestat că nu, nu bea.

– De ce să nu bei, șeri, ratezi ce-i mai bun în viață! Nu bei de felul tău sau nu bei acum?

– Nu beau în general, a spus ea.

– Serios?! Sau poate bei numai în viața virtuală. Am văzut că v-ați distrat vineri seară, tu și colegele tale de internship, a adăugat el imediat, în timp ce ea se gîndea de unde naiba putea să știe.

– Ei, atunci a fost altceva, o ieșire cu colegii, nimic mai mult, a răspuns cu o falsă siguranță. Și tot atunci și-a amintit că zilele trecute acceptase cererea de prieteniei a internei de la HR.

– Cu colegii? Care colegi, mai exact? a continuat Roger ridicînd o sprînceană și împingînd paharul în fața ei.

– Păi, erau colegii de la master, nu colegii de la firmă, dumneavoastră nu-i cunoașteți. Dar acum nu beau: sînt la birou și am venit cu mașina, a continuat ea.

În timp ce vorbea, picioarele și mîinile o dureau la fel ca atunci cînd avea dureri de creștere: Alice voia iar să evadeze din imensa casă de sticlă și în loc de orice posibilă mișcare rămînea blocată în scaun.

– A, colegii de la master, a spus Roger cu un zîmbet. Să bem atunci pentru finalul internship-lui tău, înțeleg că de săptămîna viitoare ne despărțim. Sau poate îți dorești să rămîi? Știi, despre asta voiam să vorbim de fapt.

Roger s-a așezat mai comod în fotoliul tapițat cu piele, apoi și-a ridicat cu o falsă lejeritate picioarele pe colțul biroului. 850 de Euro. Eticheta albă rămăsese lipită de talpa stîngă, undeva foarte aproape de toc. Vocea lui continua, egală, de parcă rostea un discurs învățat pe de rost. Sînteți trei în acest program: tu, Angela și fata aialaltă cu părul roșcat, cum o cheamă? În fine, sînteți trei și m-am gîndit că una dintre voi ar putea rămîne, avem nevoie de un junior la marketing și ar fi bine pentru bondingul echipei să luăm pe una dintre voi, deja știți multe despre business. Imaginează-ți că ești în locul meu, dar ce spun eu imaginează-ți: hai, ridică-te, te rog, facem schimb de locuri, vino aici în scaunul meu.

–Haide! a spus și i-a întins o mînă peste masă, mînă pe care ea s-a făcut că n-o vede sau că, în orice caz, nu-i înțelege intenția.

S-a ridicat totuși. În timp ce se scufunda în scaunul lui moale din piele, spatele ei încă mai păstra atingerea mîinii care s-a lăsat ca din greșeală să alunece de la omoplați spre talie.

–Ei, îți place scaunul meu, e comod, nu-i așa? L-am făcut pe comandă, piele de cordoba 100%. Ce spui, îți place cum se simte la atingere? Roger a plimbat în aer mîna deasupra mîinii ei sprijinite pe cotiera din dreapta, în timp ce ea privea fotografia de pe birou: un bărbat între două vîrste, se poate să fi fost frate-su, că semănau. 

O vreme Amalia a avut impresia că tipul din fotografie este cel care vorbește, nici nu trebuia să închidă ochii pentru a-și imagina gura mișcîndu-se ca în desenele animate 2D. Acum că ești în locul meu – spunea vocea -, pe care dintre cele două colege le-ai alege? Hai, nu te rușina, sîntem numai noi doi, ce spui tu aici va rămîne, sînt mut, pește, mucles, ai încredere în mine, ce naiba. Pentru o secundă sau două, personajul din fotografie și-a încruntat sprîncenele: poate te-ai alege pe tine, ce spui?

– Vezi tu, asta nu se poate pentru că pe tine doar eu pot să te aleg, tu nu poți, n-ai fost investită cu această putere, a spus Roger cel adevărat, mimînd atingerea umerilor ei cu o sabie laser, unul dintre gesturile lui favorite, îl făcea ori de cîte ori voia să gratuleze vreun subaltern. OK, dă-le puncte, hai să facem împreună o analiză SWOT a colegelor tale.

– Mă iertați, a spus ea, nu pot, eu sînt prietenă cu amîndouă, sîntem și colege de facultate, cred că dumneavoastră sînteți în măsură să decideți.

– Vezi, vezi, iar începi să mă superi, a răspuns Roger rîzînd afectat. În primul rînd, îmi spui dumneavoastră de parcă aș avea o sută de ani. Și apoi că n-ai încredere în mine. Ce dacă sînteți colege, e doar un joc, nu e nimic serios, ce e așa de greu să zici albă sau neagră, una sau alta.

Fața personajului din fotografie a devenit roșie, apoi verde, apoi violet. La cuvintele albă sau neagră, trei bile imaginare și-au făcut apariția pe biroul șefului. Lui Roger îi cam place să joace alba-neagra cu angajații – îi spusese într-o zi la țigară interna de la HR, atunci i s-a părut o glumă bună, acum nu i se mai pare. Tipul din fotografie a încetat să vorbească și totuși vocea lui Roger se auzea în continuare, venind cînd din direcția bosaiului, cînd dinspre iBook, cînd dinspre paharul cu whisky din fața ei: poate că vrei măcar să-mi spui care dintre ele și-a printat în șapte exemplare dizertația de master, șapte exemplare a două sute de pagini, mă înțelegi, cîți copaci tăiați aiurea și nu oricum, ci pe banii companiei, din bugetul meu, mă înțelegi, e ca și cum mi-ar fi băgat mîna în buzunar; trebuie să știu cine a fost, nu pot face greșala să angajez un hoț, îți dai seama că am ieși pe minus dacă s-ar apuca să-și facă doctoratul sau mai știu eu ce, să scrie romanul vieții, că acum toate visați în secret să ajungeți scriitoare, v-a luat internetul mințile. Apropo, n-ai mai postat nimic pe blog, păcat, îmi plăcea cum scrii. Hai, draga mea, nu pierzi nimic la urma urmelor, că doar n-ai fost tu. Hai, ia o gură de whisky, să marcăm finalul intershipului. 

Atunci cînd s-a ridicat din fotoliul cu brațe moi el era deja acolo, în spatele ei, prefăcîndu-se că îi retrage scaunul ca un umil servitor, mimînd o plecăciune în timp ce ea se îndrepta spre ușă. Ce ai, serios, mai rămîi puțin, doar n-ai copii acasă, bem paharul ăsta și mergem, am avut o zi grea, simțeam nevoia să vorbesc cu cineva așa inteligent ca tine.

Roger s-a strecurat între Amalia și ușă. Două scaune goale îi priveau din biroul auster al cavalerului de marketing. O masă, un raft, un bonsai. Două pahare de whisky. Și în timp ce îi asculta perorația, întrebîndu-se dacă gaura cheii se face vreodată mai mare de atît, și-a dat seama că tipul cu ochelari de soare din fotografia de pe birou era chiar el și nimeni altcineva, el cu statuia libertății în spate, hai, draga mea, lași drăguțul tău Smart în parcare, mergi acasă cu un taxi sau te duc eu cu mașina companiei. Cînd mai avem noi așa o ocazie, la club cu voi văd că nu vreți să mă luați, hehe, hai să bem pentru victoria finală, se termină internshipul și, cine știe, poate vrei să fii the one.

Cînd a deschis ochii, Amalia avea în față un iepure cu ochelari, perucă și iBook. Două marmote cu manichiură perfectă împingeau către ea un pahar cu whisky.