Cățeaua fără pui

Timp de lectură: aprox. 15 minute

Constanța.

Mă trezesc. Boșorogul de lângă mine îmi pipăie coapsele. Ce semeni cu fetița mea. Viermii ăia ridați vor să-mi pătrundă-n carne, dar n-au suficientă vlagă. Ia-ți labele jegoase de pe mine, ar trebui să-i spun. Mă scuzați, îi spun, și ies pe culoar. Din geam îi văd mustața, oasele care-i plesnesc de plăcere, disperarea că n-a trăit destul. Pe la mijlocul vagonului îmi dau seama că mi-am uitat ghiozdanul. Nu mai știu ce-am în el. Sigur n-am bani.

             E o căldură amnezică. În miezul zilei călătoresc babele cu ochi de pește, nepoții lor și creierele coapte. Mai găsești muncitori cu pielea întoarsă pe dos, femei cu sânii morți și alte cadavre adolescentine, bronzate. Sunt cu toții orbi.

            Nu mă urmărește nimeni. Boșorogul frământă în palme un ziar din care scoate o felie de pâine și-un cârnat prăjit, crestat pe mijloc. Fire de nisip uscat zboară din creștetul orbilor de fiecare dată când ușa vagonului se deschide. O dâră de pișat iese din baie, câțiva băieți fumează și fumul le iese pe gură mahmur. Pe unul din ei l-am văzut aseară sau alaltăseară în Vamă, bora, și-o gagică îi ținea dreadurile ca pe iepuri. Țigările mele sunt în ghiozdan.

            Medgidia.

            Geamurile sunt din ce în ce mai verzi.

            Găsesc un loc liber în următorul vagon. Sub linia șortului, husa mi se lipește de piele. Reazem capul de geam și cu dosul palmelor îmi scutur pulpele de scame imaginare. Sunt brânză, dar pe piciorul drept se mai vede urma boșorogului, scurtă ca somnul de frumusețe. Morții mă-tii. Dacă nu m-ar aștepta frigiderul gol și lucrarea de licență, ai zice că vreau s-ajung acasă. Înghit o salivă grea, amară, care-mi taie somnul imediat. Pe scaunul din fața mea e o geantă bătrână și neagră. Seamănă cu o cățea bolnavă de inimă. Înăuntrul ei vibrează un telefon, pare că i se umflă burta și suflă. Te rog, ajută-mă să mor. Curând se întoarce stăpâna și-i scoate din burtă niște șervețele umede. Stăpâna, deși are obrazul rotund, își curăță și-și frânge mâinile cu pocăința unei maici. Asta și e. O pocăită. Care lasă dâre. Nu-mi dau seama dacă îi tremură mâinile sau am băut eu zilele trecute prea mult. Are batic de culoarea păcii, iar sub fusta lungă, neagră, dorm pantofii,  niște crocodili cuminți. Bună ziua. Pocăita are glas. Mi-e foame, aerul condiționat nu s-a inventat în Câmpia Bărăganului, transpir sub cur și m-apucă dracii, iar ea pare genu’ de om care stă cu geamurile închise, ca să nu-i fie curent. N-avem ce vorbi. Îmi trag ochelarii de soare pe nas și mă fac că dorm. Pocăita are ochii albaștri, ca mama. Felicitări, măcar e vie. Cățeaua vibrează iar, stăpâna îi scoate sufletul și răspunde pe un ton, de parcă s-ar uita la ea Dumnezeu și condica. Faptele bune se notează în creion, faptele rele în cerneală. Ți-ai terminat lecțiile? Bravo, mami. Căștile mele sunt în ghiozdan și-mi vine să-mi trag pumni. Și să fumez.

            Cernavodă.

            Cu două zile înainte să moară maică-mea, profa de geografie m-a bătut cu rigla de lemn, pe care o folosea ca să ne arate pe hartă sectoarele Dunării. Ești o cățea în călduri, asta ești, spunea, și-mi venea să râd pentru că din ochii ei citeam c-ar vrea și ea să fie. Îți place să te pună băieții la colț și să te pipăie? O sută de ani avea rigla aia, și tot ustura ca naiba. De ce stai? Ho, fă, că termin anul ăsta. Îți place? S-a oprit când am început să plâng, dar nu plângeam că mă durea, plângeam pentru că uitasem să clipesc. O năsoasă și-o urâtă, asta era profa de geografie, cu niște buze mai subțiri decât harta, pe care le ruja în culoarea puții. Da, doamna, îmi place. Băieții din clasă au mâinile mici și reci, cu unghiile roase și pătate de cerneală, dar știu s-apuce. M-apucă de țâțe cum apucă cireșele din copac, dacă le spun că mi-e poftă. Eu m-am născut să fiu copac, nu cățea. Cățelele fac pui și mor, dar copacii dau fructe. Renasc în fiecare primăvară, până vine cineva și-i taie, și nici atunci nu mor. Niște mâini de bărbat se vor încălzi la foc și nu vor mai fi mânuțe reci de băiețel, vor fi mâini fierbinți, de bărbat. Mâinile acestea își vor uita nevasta în vreun așternut cu miros de iod, unde ea stă culcată pe-o parte și se uită-n gol, în timp ce dinăuntrul ei se împrăștie pumni de sânge, pumni, pumni. Eu nu sunt o cățea, pentru că eu n-am să fac niciodată pui. Eu sunt copac și din fructele mele se vor hrăni flămânzii. Dar tu ești prea proastă ca să înțelegi. Ești o babă proastă. Proasto.

Telefonul sună iar. Dumnezeu deschide condica. Așteaptă-mă la Ciulnița. Nu știu, în ce poziție vrei? Pocăita își duce palma la gură și baticul păcii se înroșește după soare. Te sărut. Caută iertarea dintr-un geam în altul. Să-ți duci zilele în speranța iertării. Îmi vine să vomit.

Dumnezeu închide condica.

            Într-o joi dimineață a murit mama. De câteva nopți mă duseseră să dorm prin vecini, ca să n-o aud cum țipă de durere. I-a chemat pe toți să-și ia la revedere. Pe toți în afară de mine. Cât a fost bolnavă nu m-au lăsat să vorbesc cu ea, pentru că asta o făcea să plângă și-i era mai rău. Nu mi-a fost frică. Nu m-am gândit c-o să moară. N-auzisem pe nimeni să-i moară mama, numai în desene. Da’ cine dracu’ se mai uita la desene? Pe vremea aia mă întâlneam cu Vali de la scara 7, găsisem, între etaje, o cămară de-un metru pătrat, nu știu ce naiba era acolo, pentru că nu se-aprindea lumina. Era întuneric veșnic și Vali avea douășpatru de ani și zicea că-s moale, că încet, încet devenisem coaptă. Mai copilăream și cu Marius de la 8B și mai era un tip, care nu mă băga în seamă, însă eu visam în secret să mă ia de nevastă. Nu pentru că mi-aș fi dorit, ci pentru că era prea mișto să nu se întâmple, ne chema la fel, eu eram Dana și el era Dan și ne născusem în aceeași zi și în același an. Pe bune, eram predestinați. Pentru el învățasem chiar să stau sandviș între oglinzi, să pot să-mi văd curu’. Mă uitam să văd dacă e suficient de rotund, făceam exerciții ca tâmpita, apoi mă uitam să văd dacă am talie, dacă mi se vede celulita, dacă nu sunt prea grasă, îmi cumpăram sutiene super push-up ca să am țâțele mai mari. Începuse viața. Și dacă n-aș fi arătat bine, chiar ar fi fost de căcat.

            După ce-a murit mama, tata mi-a spus că mă-mbrac și mă port ca o curvă. Am început să-l urăsc, pentru că era un dobitoc. O lăudase toată viața pe mama că nu se machia niciodată, că era slabă și ordonată, că era frumoasă până și așa, bolnavă, dar pe sub patul lui și prin cap avea numai curve. Știam că se întâlnește cu altele. Și nu puteam să vorbesc despre asta, pentru că în lumea mamei, cea plină cu dureri, tata era un sfânt, iar după ce s-a dus ea, a devenit brusc popa popilor, și a început și el să creadă că e sfânt.

-Aveți copii?

  Ești proastă?  

-Nu, nu am.

-Aveți timp, zice.

Sub sprâncenele drepte i se închinau pupilele, în cruci din ce în ce mai mici.

– Eu am doi copii.

Aha. Deci Iosif și Eleonora, cum probabil îi chema pe puișori, umflaseră fiecare câte-un balon pământiu sub ochii maică-sii, altfel nu-mi explic de ce părea atât de obosită când pe geam dădea un pic de umbră. 

-Căsătorită sunteți?

Mai bine rămâneam lângă boșorog. Pipăită am mai fost, dar interogată de pocăiți, nu. I-am răspuns că nu sunt căsătorită, dar că umblu cu trei bărbați, dintre care unul e căsătorit și are doi copii. Se pune?

-Rătăciți, cum ar veni.

M-am temut c-o să înceapă cu teoriile alea, că într-o zi îl voi întâlni pe el și că voi simți în pișat cum el este alesul, că mă voi simți în siguranță, iubită și alte porcării. Aprinde pe buze un zâmbet de sfântă și tace. Femeia asta, dacă ar fi să dea cu capul într-un stâlp, i-ar cere scuze stâlpului. Mi-e milă de ea, dar n-am mințit-o cu nimic. Soția lui Alexandru s-a întors mai devreme din delegație, i-a luat pe copii de la bunici și-a venit cu ei la mare. De trei nopți dorm cu toții în camera unde eu și Alexandru ne-am futut ca iepurii. Am rămas în Vamă și mi-am șters mucii de tatuajele unui toboșar fără trupă. Apoi m-am urcat în tren.

Fetești.

Dunărea încercănată. Țin minte și-acum, brațul Borcea are aproximativ 100 de km lungime, iar pe brațele profei de geografie, zorzoanele se feresc de riglă și țipă. Aș suda zece țigări, una după alta. Pocăita citește rugăciuni.

Ciulnița.

Trenul stă cinci minute, zice nașul. Pocăita lasă rugăciunile și coboară. Pe peron, îi sărută mâna unui popă și enoriașa întinerește cu zece ani. Iosif și Eleonora, puii, dispar de sub ochii ei și, în locul lor, apare Luminița, o nenorocită. Dumnezeu deschide condica și notează. Luminița de la Ciulnița. Draga mea, Luminița, inima mea, Luminița, îi citesc preotului pe buze. Deci cu ăsta vorbea la telefon. E cam fericită Luminița pentru o spovedanie, până și cățeaua simte, pentru că începe să sufle și să-și piardă răbdarea. O sună copiii și ea pupă labele popii. Aș vrea să găsim aripi să scurtăm distanța dintre noi. E romantică Luminița. N-avem aripi, dar vorbim la telefon, bine? Fii cuminte. Popa, nu prea. Mai vorbește-mi puțin, spune-mi ceva, până pleacă trenul. Pocăita adulmecă sutana popii și latră. Începe să-mi fie simpatică.

Dar locomotiva o trage de lesă și Luminița urcă înapoi în tren. Popa, cu buzele umede și cu bărbița mai neagră decât fusta enoriașei, mângâie geamul. Dintr-o privire mă scanează și pe mine, să nu mă rateze. În colțul gurii îi citesc binecuvântarea că, de data asta, am scăpat. Trenul pleacă. Luminița își aranjază baticul și-n ochii ei se-adună toate, grâul uscat, remușcarea dulce-acrișoară, Tatăl nostru și autostrada Soarelui, toate se-nmoaie într-o lacrimă. Deodată saltă pe scaun, de parcă văzuse, în mine, pe cineva din familie.

-Doriți un sandviș? Am două, mi le-a dat părintele.

-Mulțumesc.

Mâncăm fără să ne spunem nimic. Margarina și feliile de brânză îmi aduc aminte de serile în care mama se culca târziu, pentru că trebuia să ne facă mie și lui tata pachetul pentru a doua zi. În bucătărie ținea întotdeauna radio-ul pornit. Era obosită și bretonul îi cădea pe ochi, dar știa că fiecare felie de pâine este la fel de importantă ca oricare alta. Noi nu aruncam niciodată pâinea. Astăzi o arunc. N-am moștenit-o pe mama, în nicio privință.

București.

Aglomerație, covrigi, sirene.

-Vreau să vă dăruiesc această iconiță.

-De ce?

-Așa, să vă rugați la Maica Domnului când aveți nevoie. O să vă apere.

Mă apăr singură, ar fi trebuit să-i spun. Mulțumesc, îi spun. Maica Domnului își ține pruncul la piept. E o icoană din lemn vechi, pe alocuri ciobită. O porcărie, și totuși nu-mi vine s-o arunc. În gară, o așteaptă familia. Un pocăit de un metru, cu bretele, și doi pui de pocăiți. Toți poartă șosete la 40 de grade și toți o îmbrățișează.

Dumnezeu închide condica.

Trenul s-a golit. Eu mă întorc la locul meu, dar nu-mi găsesc nici boșorogul, nici ghiozdanul. Și bani de țigări nu mai am.