De drag

Timp de lectură: aprox. 15 minute

Doar două cuvinte — așa i se zisese la telefon. Veniți până la secție să schimbăm doar două cuvinte. A aflat apoi că insinuările lui și răspunsurile ei nu puteau fi cuprinse în doar două cuvinte. Discuția s-a lungit.

          — Așadar, sunteți vecina soților M.

          — Stau chiar deasupra lor, știți asta.

          — Da. Dar o să reluăm unele lucruri. De exemplu, când ați observat pentru prima oară copilul soților M.?

          — Acum doi ani, când s-au mutat în bloc cu mine, deși nu m-am uitat la copil neapărat.

          — Nu vă plac copiii?

          — Știți cum e, observi că familia are copil, dar atenția ta rămâne pe adulți, pe cei ca tine… Cu ei începi să te saluți, să mai schimbi o vorbă, ca între oameni.

          — Nu considerați copiii ca fiind oameni, ca dumneavoastră și ca mine?

          — Nu, nu asta am vrut să spun. Doar că, atunci când sunt mici, copiii par mai mult anexe ale părinților.

          — Anexe?

          — Să fim sinceri, nici nu i-am recunoaște, dacă i-am vedea însoțiți de alte persoane decât părinții lor…

          — Totuși, copiii diferă între ei ca aspect, ca personalitate. Unii ne pot inspira simpatie, alții antipatie. Nu credeți?

          — Vă rog, aveți puțină apă? N-am apucat să beau acasă…

          Soții M. se mutaseră în blocul ei într-o zi pe care o putea descrie la minut, căci multe alte zile arătau identic: nu avea nimic de făcut prin casă sau prin oraș. Toate facturile plătite, curățenie recentă, câteva porții de mâncare rămase în frigider. „Fetele” – alte două pensionare cu care se vizita, care mai de care mai șubredă și mai plină de milă de sine – tocmai plecaseră. Fusese rândul ei să dea cafeaua. Adunase resturile de cafea din ceștile lor în a ei, ca să aibă ce bea cât timp privea din balcon descărcatul mobilei noilor vecini.

          Bătrânețea făcuse să fie mai interesante lucrurile care se întâmplau altora. Așa că trăgea frecvent cu ochiul la treburi ce n-o priveau, simțind că era și asta o formă de socializare, un mod de a menține o legătură, fie și indiscretă, cu oamenii din jur. Văzuse deci mutarea, evaluase între guri de cafea sacii cu țoale coborâți din camion. Covorașele aproape destrămate, scaunele zgâriate, bucățile de pat și de dulapuri pe care doar niște miracole le-ar mai fi asamblat la loc. Plapuma! Plapuma făcută sul, legată cu o funie să stea așa, mare și indecentă, cu partea albă la exterior.     

          — De ce, Doamne, iartă-mă, n-au rulat-o invers, să se vadă doar partea colorată? se întrebase, strâmbându-se cu scârbă la petele de pipi de pe albul plăpumii.

          Îi privise și pe soți, pe îndelete: o femeie înțepenită lângă camion, tânără, obosită, strangulată de brațele subțirele ale copilului din brațe, și un bărbat, la fel de tânăr, agitându-se mult și inutil. O familie de copii cu copil. Analizase totul minus copilul, căci nu despre copil era mutarea. Acolo, în momentul mutării, se aflau, în primul rând, doi tineri soți față de care simțise instant duioșie.

          Aproape uitase de prezența copilului în bloc, căci familia M. locuia sub ea, deci n-a auzit picioruțe sărind, jucării căzând, iar voci sau plânsete de copil n-au urcat la etaj. Nici n-a simțit copilul timp de vreun an. Pe ea n-a simțit-o. Era o fetiță.

          — Totuși, când ați remarcat pentru prima dată fetița?

          — Peste câteva luni de la mutare, le-am dus o prăjitură. Atunci am mângâiat-o pe cap pentru prima oară.

          — Obișnuiți să faceți gestul acesta?

          — Este o rețetă care îmi iese bine, dar pe care o fac rar…

          — Nu, fiți atentă, mă refer la altceva: obișnuiți să tratați cu prăjituri vecinii?

          — A, nu. Am simțit nevoia să fac ceva drăguț doar pentru ei. E cam din filme, nu?

          — Ați vrut să creați o legătură cu tinerii, să vă faceți acceptată de ei?

          — Nu am gândit așa. Ei sunt tineri, iar eu o babă, ce mare legătură se putea crea?

          — Asta să-mi spuneți dumneavoastră. Ce ați intenționat când ați bătut prima dată la ușa familiei M.?

          — Să duc o prăjitură.

          Copsese cu bucurie prăjitura, gândindu-se cum va mușca din ea tânăra femeie, cum colțurile gurii ei se vor ridica într-un zâmbet de plăcere când va da de gustul bun. Dintre toți, la femeie se gândise. Prăjitura dulce era mai ales pentru tânăra care ajunsese prea devreme în postura de a servi o familie, pierzând-o pe cea de a mai fi servită, deși se afla încă atât de aproape de răsfățurile copilăriei. Asta a fost. Atât a fost.

          — Reformulez — și vă rog să cooperați, doar sunteți o femeie deșteaptă.

          — Desigur, cum să nu cooperez…

          — Când v-a atras atenția fetița? Când ați individualizat-o, când ați văzut-o pentru întâia dată ca pe o persoană distinctă de mama ei, fie că erau împreună sau nu?

          — Da, înțeleg întrebarea. Prima oară când am văzut fetița pentru ea însăși a fost când a avut probleme de sănătate, iar soții M. mi-au cerut să-i duc la un centru de urgențe.

          — Ce ați simțit față de ea?

          — Ce se simte în cazurile astea… Milă, că îi era rău.

          — Nu era obligatoriu să fi simțit ceva.

          — Nu știu ce vă așteptați să vă spun, domnule inspector.

          Soții M. o treziseră cu noaptea-n cap, bătând la ușa ei cu forță. Toate temerile legate de întuneric și de străini, de uși și de geamuri sparte, de pătrunderi forțate în apartamentul în care locuia, o copleșiseră. Îi înțepenise brațul stâng, o înțepa inima, tremura în cămășoiul de noapte și-n picioarele goale pe gresia din hol. Se apropiase ca-n transă de ușa de la intrare. Privise pe vizor. Abia pricepuse imaginile.

          Deschisese. Aflase: copilul avea febră, părinții se chinuiseră toată noaptea să i-o scadă. Spre dimineață, micuța intrase în convulsii, se zbătuse în pătuț și dăduse ochii peste cap. Sunaseră la salvarea care nu mai venea (poate nu dăduseră soții M. corect adresa?), dar mai bine — ceruseră ei — le arăta ea unde era centrul de urgențe.

          La centru, așteptaseră puțin pe hol, iar tânăra mamă turuise despre cum copilul era un robinet stricat din care curgeau fără încetare nevoile și suferința micii familii — nu chiar astea fuseseră cuvintele, asta era idea care răzbătea din ele.

Observase atent copilul. Fetiță. De vreo patru ani. Slăbuță. Cu fire subțiri de păr, gravitându-i în jurul capului mic, lăsând să i se vadă scalpul. Cu ochii căprui și prea mari, murdari în colțuri. Din ochii ăia o ținea pe mamă îngenuncheată.

          Până la urmă, intrase tatăl cu bolnava în cabinetul medicului. Prin ușa închisă, fetița pe mamă o striga și tot protesta răgușit contra injecției. Pe hol, mama se jeluia de parcă îi înjunghiau copilul și-i striga celei mici să reziste. Când i se făcuse injecția, fetița scosese un țipăt gutural, ieșit parcă din gâtlejul unui animal muribund. Tresărise alături de mamă, dintr-o emoție diferită însă.

          Țipătul acela de frică — l-ar fi vrut repetat.

          Fetița reapăruse pe hol, purtată pe brațe de tată, răvășită, palidă, tremurând teatral, o mică eroină. Mirosea a pipi. Și suspina, Doamne, cum suspina, ca și cum fusese iremediabil lezată mica divinitate.

          — Fetița obișnuia să vă viziteze?

          — Nu pe mine. Pe palier cu mine, vizavi, stă o familie cu un băiețel de vârsta ei. El se ducea la ea, ea venea la el.

          — De unde știați că fetița urca la dumneavoastră pe palier?

          — Mi-au zis părinții fetiței. Sau ai băiatului. Cumva am aflat, nu mai știu cum, ce vreți să vă spun acum?

          — Spuneți cum ați aflat că ea urca.

          — Poate că am văzut-o pe vizor. Mă uit frecvent pe vizor, mă tem de hoți…

          Când se auzeau ușile deschizându-se prin bloc, se mai uita pe vizor. Așa observase că cea mică apărea uneori la etajul ei. Urca atât de încet, încât puteai crede că nu se afla nimeni pe scara blocului. Dar ea tot urca în liniștea aia tensionată, de după zgomotul ușii. Știa cum urca: punea piciorul drept pe o treaptă, apoi pe cel stâng alături. Tot așa, ținându-se cu ambele mâini de balustradă, ca și cum ar fi fost prețioasă și nu trebuia sub nici o formă să se împiedice, să cadă.

          Aburea vizorul, până ajungea fetița la ușa din față. Micuța bătea încet, apoi, când nu i se deschidea, bătea mai tare. Aștepta cu sufletul la gură deznodământul. Dacă, de data aceasta, nu îi vor da drumul?

          Se gândise să-i deschidă ea, să o cheme. Ar fi venit pungașa mică, doar se cunoșteau. Avea ceva dulce prin casă? Dacă nu, îi putea face. Pentru ce ar fi chemat-o, nu știa exact, dar nu-i mai circula sângele prin degete de cât de tare strângea clanța. Nu-și lua ochii de la fetiță. Așa de firavă, de slăbuță, de insignifiantă, mereu cu aceeași rochiță verde, rămasă scurtă, dar care încă o cuprindea. Se abținuse de fiecare dată, nu o chemase.

          — Ați continuat să vă vizitați cu familia M.?

          — Da, chiar i-am ajutat de multe ori. Aveau greutăți.

          — Ce fel de greutăți?

          — Banii nu le ajungeau. Ea, mama, trebuia să lucreze, dar nu găsise loc pentru fetiță la grădiniță, nu avea nici cu cine-o lăsa acasă.

          — V-ați oferit să o țineți?

          — Da, sunt pensionară, oricum nu făceam nimic toată ziua.

          — Cum a decurs discuția cu părinții, ce au zis ei despre oferta dumneavoastră?

          — Nu voiau, se simțeau deja datori față de mine, nu reușeam să-i conving.

          — Dar, până la urmă, ați reușit.

          Nu fiți copii, le zisese. O fată atât de cuminte nici nu s-ar fi simțit în casă. Oricum ar fi dormit marea parte a timpului — dimineața cât voia, iar la prânz obligată. Ar fi colorat, s-ar fi jucat în rest. Ar fi hrănit-o, fetița mânca cât o vrăbiuță. Nimic greu. Doar plăcerea de a se face utilă.

          Așa vorbea și așa simțea. Dacă o motiva și altceva, nu realizase. S-a discutat în doi, s-a discutat în trei. Ocazional, apărea în încăperea discuțiilor fetița, cu miresmele ei, și scârțâia din vocea alintată, spunând vreo enormitate între memorabilă rămăsese cea cu: mă mănâncă, mami, mă mănâncă! Când maică-sa o întrebase cine, ea arătase unde o mânca… Părinții râseseră, doar ei. Cea mică întrebase: pot să mă scarpin acolo, e rușine, mami, dacă fac asta, mami?

          Plecase cu amețeli acasă. Poate că era prea în vârstă pentru a îngriji un copil. Sau poate trebuia să accepte că nu-i plăcea fetița, că cel mai sincer impuls pe care-l avea către ea era să o ciupească. Să-i prindă între degete pielea de pe brațele scheletice și să răsucească bine de câteva ori. Să o audă țipând răgușit din nou și din nou, pe săturate.

          Dacă până atunci împărțise copiii în adorabili și indiferenți, fetița asta forma de una singură o nouă și înfiorătoare categorie. În ciuda noii revelații, nu mai putuse da înapoi de la babysittingul în care se băgase.

          — N-ați luat doar fetița, mai aveați un alt copil în grijă, așa e?

          — Da, asta a fost salvarea.

          — Salvarea? Ce vreți să spuneți?

          — Mă scuzați… Vorbesc aiurea. M-ați obosit, domnule, cu interogatoriul și mă faceți să mă simt ca o criminală.

          — Ei, haideți, n-o să-mi plângeți aici. Mai am doar câteva întrebări.

          — Spuneți…

          — Cum a fost cu al doilea copil?

          — Părinții lui sunt vecinii de vizavi, familia V., care aflaseră că voi sta cu fetița. Așa că m-au rugat să iau și băiețelul lor în grijă. Pentru băiat urma să primesc bani. M-am înțeles bine cu băiatul.

          — Cu fetița nu?

          — Ba da, de ce nu…

          — Ea zice că nu. O citez: vecina este o doamnă rea. Se referea la dumneavoastră…. De ce oare?

          — Poate că ne-am antipatizat un pic noi două.

          Avea deci doi copii în grijă. Băiatul era cumințel, ascultător. Nu și fetița. Îi șoptea chestii băiețelului, avea secrete cu el, deși — le explicase — nu era frumos să vorbești cuiva la ureche când o altă persoană se afla de față. I-a dat peste mânuță când o găsise scărpinându-se în fața lui, cu rochița ridicată, în timp ce el o privea atent.

          Se abținea să țipe mereu la ea. Orice făcea, cea mică o scotea din sărite: vorbea prea tare sau prea încet, nu mai tăcea din gură sau, dimpotrivă, se încăpățâna în tăceri prelungite. Pe unde trecea, lăsa pete lipicioase, răvășea pături și preșuri, zgâria ca o pisică lucrurile. Începuse să creadă că fetița se cerea pedepsită, că făcea totul pentru a atinge o culme a obrăzniciei, acumulând vină cu vină până la pedeapsa care se apropia, până la clacare, la revărsarea furiei.  

          Veșnic cu ochii pe fetiță, așa o ducea, tot mai extenuată între cei doi copii. Gătind, spălând, strângând lucruri, reparând jucării, încuind și descuind cele trei apartamente între care alerga să le aducă ceva ce le trebuia, hrănindu-i, ștergându-i, culcându-i, schimbându-i. Nici noaptea nu scăpa, visa că se afla în același carusel al sarcinilor fără sfârșit.

          N-avusese nimic de gând când le atrăsese atenția copiilor asupra cănii ei preferate de cafea: aceasta e cana mea, am primit-o de la soțul meu, este ultimul lui cadou către mine, mi-e foarte dragă și este și scumpă, a costat mulți bani, dacă un cutremur ar amenința să dărâme tot blocul, eu aș salva din casă numai cana asta, așa că, orice ați face, orice năzbâtii v-ar da prin cap, de ea să nu vă atingeți, să nu o spargeți cumva, e tot ce am eu mai de preț pe lumea asta. Doar nu le spusese asta intenționat, pentru a le evidenția cana!

          Nu intenționat pusese cana pe marginea dulapului din bucătărie, știind că ei se jucau pretutindeni, se jucau nonstop, amețitor, obositor, el mai cuminte, urmând-o pe ea, ea mai zbuciumată, cățărându-se, alergând, sărind, izbindu-se. Era o certitudine și o chestiune de timp spargerea cănii, gând ce o înnebunea. Ciuda pe fetiță creștea, știind că ea ar fi făcut asta, ar fi spart bunul cel mai de preț, ar fi cârâit apoi o scuză nesinceră și și-ar fi văzut de joacă. Și o avertizase doar! Aduna furie supraveghind cana.

          Într-o zi, s-a întâmplat. Era la baie când a auzit zgomotul din bucătărie, un zgomot ce nu putea fi decât cana spărgându-se, draga de cană, prețioasa! Se repezise, părea că nu mai ajungea odată să constate crima, dar a ajuns, și cana era, într-adevăr, bucăți. Copiii tăcuți, privind-o.

          Se aruncase asupra fetei, înfipsese gheare în brațele ca două bețe și o zgâlțâise, holbându-se în ochișorii cei puchinoși și strigându-i: de ce, tu, de ce mi-ai făcut asta, de ce nu te-ai putut abține?!! Peste reproșuri s-a ridicat urletul cunoscut, cu răgușeala pe care o căpăta în momentele de frică. Răgușeala aia îi amplificase furia și-i învăluise mințile ca un drog, din cauza ei ar fi continuat strânsul și zgâlțâitul.

          Însă în nebunie și în asurzire, observase băiatul care plângea și se arăta cu arătătorul înfipt în piept și așa a înțeles, slăbind strânsoarea, rărind zgâlțâitul, că vinovatul fusese el, că el spărsese cana, deși i-ar fi convenit ca lucrurile să stea diferit. Nu a mai putut continua, a dat drumul fetiței.  

          O duruse capul cu orele. Când se iviseră, privise uimită și fără nicio recunoaștere vânătăile de pe brațele fetiței. O șocaseră mai ales acuzațiile copiilor dinaintea părinților, deși, trebuia să admită, dacă nu ea, care stătuse cu copiii, atunci cine să fi brutalizat fetița? Probabil că aveau dreptate copiii. N-a negat.

          În urma acestei întâmplări, regretase spaima tinerei mame. Abia se obișnuise și ea, sărăcuța, cu locul de muncă, abia scăpase de grija copilului. Se priviseră cu ochii în lacrimi — din nou, din cauza unor emoții diferite. Urmele lăsate pe copil au fost prea mari, părinții prea revoltați. S-a ajuns la poliție.

          Își adună toată forța de convingere când spuse inspectorului:         

  — Am vrut doar să o ajut pe mamă. Vedeți dumneavoastră, mi-a fost mereu drag de ea.