Câinele moare

Timp de lectură: aprox. 12 minute

Toată lumea se ridică în picioare să-l aplaude pe Victor Rebengiuc. Eu alerg spre ieșire, fix prin fața scenei, să iau metroul spre gară. Mi-e cam târșă să plec așa ca nesimțita, când abia a început prima din cele trei runde de aplauze extatice, dar tre’ să prind trenul de unșpe fără zece spre Iași. Îmi trag mucii zgomotos pe parcursul ieșirii inoportune din sală, măcar să creadă lumea că plâng și că am fost copleșită de emoție.

Păcat, partea asta e cea mai mișto. E a cincea oară când vin. Nu cred că înțeleg eu exact care e treaba cu Ionesco, poate doar că scria piese meta before it was cool. Probabil că nici ceilalți oameni din sală nu înțeleg. Venim la „Regele Moare” din frica (sau speranța?) că e ultima oară când o să-l vedem pe Rebengiuc pe scenă. La părțile mai plictisitoare, îți dai shutdown și intri în fantezii despre cum le povestești prietenilor că ai fost la una dintre ultimele lui piese, o somitate, ce emoționant. Și chiar e, că la final, când Regele moare în sfârșit și publicul se dezlănțuie, toată lumea e cuprinsă de venerație pentru actorul care a mai dus o reprezentație la capăt. E meta, fiecare spectacol e de fapt o bucată din stagiunea fără sfârșit Rebengiuc Moare.

Pe tren, nu pot să adorm. Tot mă întreb dacă Rebengiuc știe că cetele de filistini ca mine se înghesuie la piesă dintr-o fetișizare macabră a decesului său. Cred că știe și trage de el și mai abitir să joace în fiecare săptămână, tocmai dintr-un soi de hubris la fel de macabru. Am vrut să-l văd și-n seara asta, ca să mă pregătesc pentru mâine. Mă duc la bunică-mea să omorâm câinele. L-am luat când eram eu mică, dar nu l-am avut la suflet de când s-a pișat în brațele mele în mașină, eram un copil cu prioritățile date peste cap, ca să nu zic fără inimă sau psihopat. Așa că acum ocazia a cerut să intru artificial pe un vibe mai de jale. De vreun an, câinele tot moare, are cataractă, diabet și cancer la pancreas. Ca Steve Jobs, îi mai zic bunică-mii, nu cred că știe cine-i, dar zâmbește vag de fiecare dată. De câteva zile, animalul se tot cacă sânge, am zis să fiu cu ea când îl eutanasiem.

Nu pot să zic că nu m-am folosit de situație într-o oarecare măsură ca să adun niște capital social. Mi-am luat liber mâine de la birou și-am făcut mare tam-tam că-mi pare rău că anunț așa din scurt, că e o urgență. Când s-a trezit unul mai empatic să întrebe dacă totul e ok, le-am zis de ce tre’ să merg la Iași, „că na, nu pot s-o las pe bunică-mea singură”. Și mi-am ținut vreo două secunde privirea ațintită în jos, pe tasta „C” de la tastatură, dar am simțit cum se uită toți la mine cu admirație compătimitoare pentru generosul stâlp emoțional al bătrânei.

Mi-am luat rolul ăsta când ai mei s-au mutat din țară și bunică-mea a rămas singură la Iași. Ea e orgolioasă, nu i-ar ruga s-o viziteze mai des. Nu mă-ntreabă nici pe mine cine e Steve Jobs când fac mica mea glumiță, nu-i place să recunoască că nu știe. Odată i-am zis într-o doară că e ăla care a făcut Facebook, a dat din cap grăbită, ca și cum explicația mea ar fi fost oricum redundantă. Și mi-a povestit că i-a scris și ei de curând un coleg din tinerețe pe Facebook, unul căruia mereu îi plăcuse de ea, naiba știe cum a găsit-o, i-a zis să se vadă la o cafea. „Zi și tu, moșul, ce idei are-n cap, n-o avea nicio treabă mai bună de făcut.” Bunică-mea n-are prieteni. Toți au murit, mai e doar o doamnă de care se plânge mereu că o bate la cap cu bolile lui bărbatu-său. Stă toată ziua în casă și se uită la seriale coreene, i-am arătat cum să folosească contul meu de Netflix. Mă sună o dată la două zile să-mi zică ce s-a mai întâmplat cu câinele la veterinar. Voiam s-o încurajez să se vadă cu galantul octogenar, că până la urmă, ea ce treabă mai bună are de făcut? Dar știam că argumentul meu n-ar fi înclinat balanța. Am văzut-o trecând de mult de punctul în care însingurarea ei ar mai fi putut deveni reversibilă. În plus, un astfel de atac nu ar fi trecut neobservat, bunică-mea nu uită. În loc, am decis să-i fiu complice în perpetuarea cinismului – „Bărbații ăștia…”

***

Mă trezesc la 12. Bunică-mea mă așteaptă în bucătărie cu cafeaua. Calc în niște pișat întărit, lipicios de la diabetul animalului, cu urme de sânge și ceva ce mă gândesc că ar fi zahăr coagulat.

— Doamne dumnezeule, am uitat să curăț de aseară.

Bunică-mea s-a vopsit. Poartă cămașa bună înflorată și pantaloni lungi de stofă. Cănd vine să mă ia în brațe, mă aplec nenatural, cu piciorul curat în aer și cel încleiat pe parchet, de frică să nu calce și ea în balta întărită.

— Să știi că e de aseară asta, am uitat eu de ea. I-am fiert niște pui înainte de culcare, nu i-am mai dat prostiile alea de pliculețe de la veterinar, și azi n-a mai făcut cu sânge. A fost și mai vioi de dimineață, a mișunat vreo două ore, l-am scos și afară. Cine știe, mamă, poate se face totuși mai bine, poate nu tre’ să… se stingă. Vedem și noi ce ne spune veterinarul azi.

Mă gândesc ce awkward o să fie când o să se uite colegii la mine cu milă și eu o să trebuiască să le zic că de fapt n-a mai murit câinele. Îmi răsare un zâmbet tâmp, mi-e și mie rușine de gândul ăsta. Bunică-mea ia expresia mea facială ca pe o oglindire a propriei speranțe și începe să dea energic cu mopul.

În sufragerie, animalul muribund zace pe o pătură pătată. Nu pun mâna pe el, deși bunică-mea zice că i-a făcut baie ieri. Îl mângâie seara la serialele coreene, îl duce înfășurat într-o șubă la veterinar o dată pe săptămână, îi cumpără pliculețe de bișoni diabetici Royal Canin – 18 RON conserva – și mai nou îi fierbe pui. Și eu am venit să fac pe eroul.

***

Coborâm din taxi cu animalul în brațe. În Podul de Fier, șapte bătrâni stau la coadă la bancomat. Unul poartă o vestă de lână și șlapi din care îi ies unghiile negre. Pare că majoritatea se cunosc între ei, sau poate au început să vorbească aici la coadă.

— Uite și la bătrânii ăștia, bieții de ei, cum stau la coadă. A intrat azi pensia.

— Aa, de asta, îi răspund nedumerită bunică-mii, ca să zic și eu ceva.

Mă las repede din a încerca să-mi dau seama de ce îi compătimește atâta. Calcă mai apăsat pe lângă ei, își ține privirea înainte, bărbia puțin ridicată, ca și cum necazul și sărăcia ar fi contagioase.

Intrăm la veterinar. Câinele se plimbă în cercuri pe masa doctoriței. Tresare când se trântește o ușă, ceea ce e surprinzător, credeam că e complet surd. Pare că speranțele de dimineață ale bunică-mii s-au materializat prin simpla putere a voinței, ăsta n-arată a animal eutanasiabil. Fantezia mea de ieri în care o să sap o groapă sub cais și-o s-o țin pe bunică-mea de după umeri cât ea-și scoate ochelarii ca să-și șteargă o lacrimă cu batista brodată pare acum destul de absurdă, dacă nu vulgară. Eu sunt prea preocupată de spulberarea fetișului meu de stâlp emoțional al doliului ca să zic ceva. Veterinara se minunează.

— Da, doamnă, nu știu ce-ați făcut, da’ nu mai e ca înainte, mare noroc are animăluțul ăsta cu dumneavoastră.

Bunică-mea iese din cabinet cu un aer victorios, în pas alert, pe ritmul marșului triumfal care probabil îi sună în cap.

— Ce mă bucur, mamă, că n-a trebuit să se stingă.

Acuma că i s-a luat piatra de pe inimă, mă aștept la o după-amiază de discuții post-factum despre toate fricile reprimate de până acum, că cum ar fi fost să-l văd cum moare sub ochii mei, cum își dă ultima suflare, că mi s-ar fi rupt inima, bietul de el. Dar bunică-mea se uită senin la mine și-mi zice fără emfază:

— Îți dai seama, dacă se prăpădește el, eu ce mai fac toată ziua? Și așa îs singură, așa măcar îl mai duc la veterinar, ies și eu din casă, am și eu un rost. Că altfel, pentru ce mai…

***

În trenul spre București, îmi cumpăr un bilet la următoarea reprezentație „Regele Moare” de la TNB. Îmi iau și un bilet de tren pentru luna viitoare, s-o vizitez iar pe bunică-mea; indiferent dacă mai moare sau nu câinele. Îmi fac free trial la Voxa și ascult „Moartea lui Ivan Ilici” citită de Rebengiuc. Data viitoare, o să-i fac și bunică-mii free trial.