47 de km spre Barcelona

Timp de lectură: aprox. 15 minute

Când am ajuns în Paris, am locuit în Salpêtrière. Câteva luni am împărțit cu Nico un apartament cu două camere la blocurile de chinezi, de pe avenue d`Italie, dar când el s-a hotărât să se întoarcă în țară, am intrat in a complicated relation cu chiria. Am venit tot așa, într-o vară. În câteva seri am ieșit să căscăm gura prin cartierul Latin, prin Contrescarpe, pe rue Moufetarde, pe la Arènes de Lutèce, și înapoi pe Gobelins spre casă.  

Pe Fer à Moulin, am descoperit un parc ferit, care în timpul vacanțelor școlare era pustiu. Câte un vagabond dormea pe băncile de la umbra castanilor sau își spăla picioarele la cișmea, dar niciodată n-a îndrăznit vreunul să se apropie și să-mi ceară bani sau țigări. Dinspre Școala de Chirurgie venea din când în când miros ca de formol sau de clor de pe instrumentarul de incizie, nu știu care era diferența, din amintiri cele două mirosuri deveneau unul și același.

Și-mi provocau inevitabil greață și teamă. Una și aceeași.

De fapt, poate nu miroasea deloc, poate era o iluzie, mă gândeam fără să-mi dau seama la o masă de disecție, un corp acoperit cu un cearceaf, cearceaful se dă la o parte și trebuie să recunoști o figură zdrobită. O figură care îți zâmbește zdrobită.

Pe un cadavru primele apar muștele, muștele depun ouăle în tăieturile pielii, apoi vin furnicile și mănâncă ouăle muștelor. Pentru că nu prididesc să le mănânce pe toate, dintr-unele ies larvele. Dar nu e o problemă nici asta, culcușurile viermilor se spală cu clorură, iar plăgile mortului se toaletează.

Parcul era un loc bun, rămâneam aproape de casă, dar ferit de agitația bulevardului. Mă opream acolo duminica dimineața să fumez o țigară după ce îmi făceam de lucru pe la anticari, fără să cumpăr nimic. Nu puteam să citesc romane în franceză și oricum n-aveam bani de dat, dar copertele colorate din Africa de Vest și Magreb îmi salvau ziua după câte o noapte în care mă trezeam cu ochii larg deschiși sub greutatea aerului dintre mine și plafon și derulam în urmă scenele din vis.

***

Pe Iulia o știam de la blocurile din Brazdă, erau foarte multe fete în cartier, se adunau în grupuri, se bârfeau și se băteau ca și noi, destule din familii separate, ca și mine, câteva au intrat la liceu la limbi străine, dar până a început anul n-am schimbat cu niciuna mai mult de două, trei cuvinte, cuvintele care se schimbă pe stradă. La sfârșitul generalei nu prea mai aveam cu cine să vorbesc. Băieții de la mine s-au dus la tehnic sau la sportiv.

Pe Iulia am recunoscut-o pe lista de repartiții. Pe urmă în curtea liceului. Avea părul scurt și o mutră îmbufnată, de copil.

Am fumat cu mai mulți o țigară la țeava din spate și când a aflat că eram în aceeași clasă, mi-a propus să ne punem în aceeași bancă. Penultima de pe rândul de la geam, ea la calorifer și eu la margine. Probabil că voia să stea ferită, dar nu cred că i-am fost de mare folos.

Până în iarnă a făcut 256 de absențe. Le-am calculat împreună la wc-ul fetelor când ne ascundeam de director.

(Habar n-aveam că erau atâtea ore într-un trimestru.)

A fost și ea la cheful când a căzut de la etaj tipul ăla, dar a plecat mult mai devreme, avea voie până la 9.

Pe urmă n-a mai venit deloc la școală.

Anul următor nu s-a mai înscris la noi, s-a dus în Cuza.

Am mai văzut-o de câteva ori prin cartier.

Mi-a zis că acolo stătea de fapt la bunici.

Cică tipul fusese iubitul ei.

Tipul ăla era Bobi.

***

În Paris am regăsit-o pe Iulia pe grupul de la Cité Universitaire. Am căutat-o pe facebook și i-am dat add. Am primit accept-ul în aceeași noapte, dar când i-am trimis un mesaj cu ce mai faci, nu mi-a răspuns. Pe urmă am văzut-o la o petrecere în Montreuil. Stătea afară, pe bordură, cu o spanioloaică din Barcelona, Marisol, cu urechi de șoricel și cercei de sus până jos.

Iulia lucra la un birou de traduceri, la un român bătrân, care vorbea lătrat și cea mai mare a timpului stătea lăbărțat pe o canapea roșie, cu picioarele întinse pe măsuța de cafea, ca un cowboy. Omul ținea foarte mult la cum-se-face  și secretara de dinainte lăsase lucrurile întocmai, doar că Iulia nu le prindea ordinea, deși își dădea toată silința.

- Toate cucoanele care l-au studiat pe Balzac în facultate, cred că se pricep, dar asta e franceza juridică, nu se mănâncă așa, l-a imitat pe moș și mi s-a părut foarte simpatică.

               Atunci avea părul mai lung, până la urechi, cu niște colțuri sârmoase. Chestia e că nici ea nu-l înghițise pe Balzac, dar i s-a părut inutil să i-o spună. Franceza juridică însemna împuterniciri notariale, acte de succesiune sau de divorț.

               Uneori o corecta de două, trei ori pe aceeași frază și o punea să refacă hârtiile până îi venea să plângă.

- Te pune să treci punctele cu italice?  am întrebat-o.

               De obicei lumea nu înțelegea poanta asta, dar ea a râs.

               Aveam cu mine o sticlă de rom Barbancourt, din ăla, comercial, nu de 150 de ani.L-am amestecat cu ceai, pe care l-am  făcut într-o cană electrică și i l-am dat lui Patrick să ni-l țină la combina frigorifică.

               Patrick ăla era mort după ea, mă tot întreba ce discutam în română și de când o știam. Lore a pus și ea o vorbă pentru mine să mă primească la ele câteva luni pentru că aveau o cameră în plus. Iulia i-a confirmat lui Marisol că fusesem colegi de bancă în liceu. Nu-și mai amintea faza din wc, cu absențele, dar cică eram un tip de treabă.

               Spre dimineață am mers împreună la metrou, eu cu rucsacul meu în spate. Le-am zis să nu se așeze pe bordura dintre scaune, că era plin de șobolani.

- Alte lucruri nu mai ai?

- Mai am un geamantan mare la Nico și niște cărți la Lore.

Complet amețită Marisol și-a sprijinit capul de umărul ei. M-am gândit dacă n-o durea urechea când se punea așa, cu toți cerceii, dar n-am mai întrebat-o.

               ***

La Ménagerie am băut două beri și am mâncat pe ascuns un sandwich de la Carrefour. M-am oprit de câteva ori din mestecat ca să-mi cercetez cu limba locul în care până cu câteva zile înainte avusesem un molar. Pe gingia de sus rămăsese fundul unei băltoace, din care cursese foarte mult sânge. Banii pentru implant îmi dezechilibrau serios balanța.  

Nu m-am putut abține și la baie m-am chiorât în adâncul gurii, în jocul de lumină și de umbră de pe mucoase, acolo de unde începeau tenebrele, limba tapetată în mâzga antibioticelor și salivă, care parcă avea încă urme de anestezie.

În reflexia oglinzii o femeie ieșită din cabina de wc se postase în spatele meu. Un chip frumos dar dur, cu ochii și părul de aceeași culoare, culoarea muștarului. Pe umeri pielea începuse să se cojească, ceea ce însemna că, spre deosebire de parizieni,  avusese parte de soare adevărat. Culoarea aia frumoasă nu se obținea niciodată în  vreun salon de bronzat. M-am gândit că poate venea din Bretania, bronzată în vântul care mătură falezele de nisip și ierburi, în timp ce-și ajută bărbatul să repare o barcă. Bretelele maieului se deplasaseră de pe traseul inițial, dezvelind două urme roșii. Mi-am făcut palmele căuș sub robinet și am așteptat să se umple, apoi mi-am scufundat fața în apa rece.

La masă m-am pus în alt loc, cu fața către Place d`Italie, unde lumina strălucea în careurile de metal de pe Italie 2, dar până mi-am terminat halba, ea a plecat, ducând în spate un rucsac pe un cadru de aluminiu, cu un izopren rulat.

M-am apucat să citesc de la coadă la cap mesajele cu Iulia.

***

După ce s-a despărțit de Marisol, Iulia a părăsit Parisul. La un moment dat își găsise un post la o firmă de avocatură din Nisa, ținută de un cuplu mixt, un avocat bătrân și o româncă din Iași, pentru care mai făcuse câteva traduceri prin corespondență, hârtiile de care la maitresse nu mai avea chef să se ocupe sau nu aduceau prea mulți bani. O vreme am rămas eu cu Marisol în apartament pentru că nu aveam nicio alternativă pentru colocation, apoi n-am știut nimic nici de ea. Când m-a sunat Iulia, era de pe un număr necunoscut.

- Să știi că mi-ar plăcea să ne mai vedem – mi-a zis după ce s-a asigurat că nu mai stăteam la apartament și n-o mai văzusem pe spanioloaică.

- Unde ești acum?

- În Perpignan. Mă rog, undeva pe lângă.

În receptor s-a auzit sfârâitul pe care jarul o face în lungul foiței atunci când cineva trage cu putere din țigară.

- S-a întâmplat ceva? am întrebat-o prudent.

- Nimic. Uneori încerc mă lămuresc dacă mă apropii sau nu de o poveste.

- Să te căsătorești?

- Nu, dar aș putea să mă pacsez, deși nu e tot aia.

M-am ridicat din pat și m-am învârtit cu picioarele goale pe mochetă până în dreptul caloriferului. Era atât de rece, încât am avut senzația că am ieșit desculț în cimitirul de peste stradă, umblând printre mormintele poeților mai mult sau mai puțin cunoscuți.

- Cu ce se ocupă?

- Are o mică afacere.

- Mică?

- Medie.

- Cât de medie?

- Rezonabilă.

Măsura asta, fără cifre și totuși atractivă, a produs un cuplaj pe liniile de tensiune și lumina roșie de pe turnul Montparnasse mi-a intrat direct în creier, ca un far care identifică în baleiajul său o bărcuță de salvare după un naufragiu. Dacă apăream și eu în peisaj? Și mă făceam băiatul bun la toate? Practic mă antrenasem cu ea cu Marisol, acum eram mai bun. Și mai nepregătit să mă angajez într-un loc cu oameni.

- Trimite-mi o poză cu ea.

- Nu vreau ca asta să conteze.

- Dar tu știi cum arată.

Iulia a schițat un fel de hohot de râs, care putea să fie la fel de bine și unul de nerăbdare.

- Da, știu, dar încerc să fac abstracție. Dacă o să știu că ai văzut-o și tu, o să-mi fie și mai greu.

- E cumva Kristen Stewart și nu știi cum să-mi zici?

La chestia asta chiar s-a distrat, a râs cât se poate de natural.

- Nu, măi. E normală. E absolut normală. Dar vreau să iau decizia bună, aia care se simte.

Da, așa stabilise și cu Marisol și probabil și cu altele, că lucrul ăsta era o dată în viață. Și ce e cu adevărat important rămâne invizibil.

- Și eu ce trebuie să fac?

- Nu trebuie să faci nimic, dar ai putea să iei două cutii de macarons de la Sept Epis și o sticlă de rom bun și să te urci în tren.

 A urmat o tăcere la fel de lungă ca drumul până la Perpignan, iar Iulia a revenit cu corecturile.

- Poți să iei și mai multe macarons.

***

Imediat ce trenul s-a pus în mișcare, mi-am lăsat capul pe spate și am închis ochii.

Ieșeam din Paris în zgomotul sacadat al garniturilor pe șinele de oțel, care se apropiau, se întretăiau, apoi fugeau în stânga și în dreapta pe sub trecerile de nivel.

Dintr-odată câte un reflector suspendat în bolțile de cărămidă invada geamurile cu lumină, apoi dispărea în bezna tunelului. Blocurile în construcție, din Bercy, rânjind cu gingiile goale și containăre abandonate, parapeți de tablă și ziduri gri, salvate de  câte un graffiti.

Câteva escavatoare zăceau cu brațele înfipte în pământ la marginea traverselor.     Depozitul Paris Massena cu halele lui interminabile și multe blocuri ca niște cutii de chibrituri, împrăștiate pe câmpurile desfundate, apoi din nou Sena, făcându-și loc prin spatele tufișurilor retezate în muchii și fețe.

Aproape ora zece, aproape întuneric complet. Umbre albastre ca flăcările de metan, întretăiate de zeci de fire întinse între stâlpii de înaltă tensiune și în depărtare conturul în dinți de fierăstrău al pădurilor de pe coline.

În trei ani de stat cu Iulia, am avut de prea multe ori senzația că m-am întors acasă, la mama și la tanti Ani. Pe unde trecea Bobi să mă scoată pe-afară. Se înființa la scară, aștepta, nu fluiera, stătea cu pumnii îndesați în buzunarele hanoracului. Eu dădeam buzna pe ușă și o luam de-a lungul zidului, mergeam pe lângă depou și fumam, ajungeam la gară, treceam liniile tren, ieșeam în câmp.

Când se certau, Marisol dispărea câteva zile sau se închidea în camera ei și Iulia nu reușea să o scoată din ascunzătoare nici cu cleștele. Săptămâni de muțenie absolută într-un apartament de 45 de metri pătrați, cu două femei, care-și toceau nervii într-un război de uzură. Și eu instalat în camera de trecere.

Dar asta nu era efectiv o problemă, dacă aveam răbdare, Iulia ajungea să cedeze.              Cumpăra macarons de la Sept Epices și o sticlă de rom de duzină și se amețea.

După câteva shot-uri își lua sticla, degetarul, scrumiera, foițele, bricheta și cutia de macarons și venea peste mine. Se desfășura pe masa mică, înghesuită între bibliotecă și pervazul ferestrei, în timp ce eu stăteam pe canapea și mă uitam pe Wired Obsessed.

- Nu știu despre tine, dar eu nu pot să trăiesc așa. Așa am trăit cu nebuna de maică-mea și de asta am fugit de acasă. Eu nu pot să stau să-mi țiuie pereții în urechi.

- Pune niște muzică atunci.

               N-am vrut s-o fac să sune ironic, dar în astfel de situații e foarte ușor să greșești nuanța. Trebuie să lași deoparte ce faci și să privești omul. Dintre raftul cu discuri a ales unul de la The Smith, dar n-a mai ajuns să-l pună în pickup. L-a lăsat deoparte cu fața în sus, s-a uitat pe anvelopă la profilul băiatului care sprijinea în penumbră stâlpul, apoi a dat peste gât un shot.

               A terminat singură o cutie de macarons și eu am ajutat-o cu sticla de rom.

               ***

- Uneori visez chestii ciudate. Uneori visez că un tip trebuie să-mi spună ceva și am impresia că e Bobi. Știi ce e de fapt cel mai ciudat în asta? După ce mă trezesc și sunt agitată, mă liniștesc pentru că tu ești în camera cealaltă și ești singurul care mai știe de chestia aia.

- Ți-am mai zis, nu eram cine știe ce prieteni. Am fost la cheful ăla din întâmplare.

              

Știa că mințeam și știam că trebuia să mint ca să discutăm mai departe. Poate că băuse prea mult, a ieșit să verse pe balcon și s-a aplecat prea mult peste balustradă. Poate l-a împins cineva, băieții erau la pogo în cameră, se loveau de pereți. Am fugit toți în stradă, nu era loc pentru toți în lift și mulți am coborât scările sărind peste trepte. Și treptele nu se mai terminau, coboram în spirală și nu mai ajungeam la lumină. Se auzeam bufnituri când băieții aterizaut cu bocancii pe palier. Una după alta, și făceau ecou. Pe urmă au zis că ei nu-l știau, venise și el la chef, așa, erau mulți punkiști în cartier. Cartiere muncitorești, muzică muncitorească. La identificare am fost eu și cu maică-sa.

               Țigara a ajuns la filtru, a schițat gestul să-mi ofere un fum, dar eu i-am făcut semn că nu.

               M-a privit cu aer amuzat, cu efect de spoiler pentru schimbarea de subiect.

- Nu te-am mai văzut demult cu cineva.

              

Pe măsuța de cafea era un catalog de la Grand Palais, care anunța desantul mexicanilor. Diego Rivera, Orozco, Frida Kahlo, Siqueiros. De obicei Marisol avea tichete de la sindicat, acum se certau, programul meu devenea mai variat. Puteam să merg și la o expoziție, și la un film.

- Mi-am dat seama că nu sunt pregătit pentru povești.

- Ei, și tu, povești… nu trebuie să faci o carte.

               S-a trântit lângă mine și și-a încrucișat picioarele sub fund.

               I-am arătat pe telefon cum a îndoit John Collins o foaie de hârtie ca să obțină avionul cu care a spulberat recordul de distanță.

               Sau cum făcea din mai multe pliuri unul care se zbura dând din aripi, ca un liliac. The Batplane.    

               ***

               Când trenul s-a oprit în gară cu un șuierat lung, mi-am dat seama că adormisem strângând în mână telefonul.   

               M-am trezit într-o lumină lăptoasă, care invadase tot separeul. Adormisem cu capul într-o rână și la primul contact cu realitatea am găsit în fața ochilor cadrul strâmb din dreptul intervalului. În fața mea, înghesuită cu spatele în colțul scaunului din față stătea femeia din Bretania. Vedeam acum că avea sâni mici, ca Iulia, bombați peste mușchii pătrați ai unei întotătoare, fără pic de păr pe brațele pe care și le ținea în poală.

               Franțuzoaica ținea ochii închiși, scăldată în răsăritul soarelui, cu pistrui de lumină, alunecându-i peste buze, peste marginea gâtului, în jos. Dungi albe și roșiatice în lungul șirurilor de cârcei pe araci, bălăngănindu-se în bătaia vântului de dimineață. Probabil că trecuserăm de Toulouse și ne apropiam de mare.

               Se părea că și Iulia avusese o noapte agitată. Un mesaj apăruse în căsuța de corespondență, trimis cu câteva minute în urmă, și bulina verde din dreptul numelui arăta că era încă online.

               Cred că am aflat ce trebuia să aflu.

               Totuși sper că ai luat ce te-am rugat și vii încoace.

Nu i-am răspuns. Cu mâinile în poală am urmărit cadrele incadenscente, care se desfășurau în dreptul geamurilor ca atunci când rola continuă să se mai învârtească după ce pelicula se arde la proiecție.

Cadre, cadre goale, unele după altele.

Și când totuși apare o imagine pe film, te sperie, pentru că n-ar trebuie să fie nimic acolo.

***

O vreme după ce m-am mutat în studioul din Montparnasse n-am mai visat nimic, nici pe Iulia, nici pe Marisol, nici pe Patrick sau pe vreunul dintre români. Odată ce au revenit visele, au apărut și câteva coșmaruri, întotdeauna spre dimineață, dar în niciunul n-am mai fost amenințat cu căderea în gol sau cu scări care nu se mai terminau.

Din contră, cineva se purta prea frumos cu mine, într-un fel de-a dreptul protector, sau tandru, cineva din trecutului îndepărtat, unde figurile se pierd și nu mai pot fi identificate, siluete hașurate de umbră, amintiri, treburi care nu se mai leagă între ele pentru că nu mai au martori.

Când se întâmpla asta, intram pe facebook și derulam la întâmplare profiluri necunoscute în timp ce mâncam o napolitană și umpleam cearceaful de miez, dar nu dădeam decât de oameni din aceeași plămadă.

Oameni cu genunchii flectați, mergând în șir spre piramide, pe sub soarele ucigător, cu batiste transpirate pe cefe.

Oameni la mii de kilometri de casă, suindu-se pe o colină de nisip ca să-și facă un selfie. Oameni mici și bronzați în contrast cu tabla unui vapor cât un bloc de douăzeci de etaje.                Căutând pe sub apă prietenia cu un căluț de mare.

Cu o umbreluță înfiptă într-o rondea de portocală peste un pahar cu un lichid rozaliu, care pun pariu că nu avea nicio picătură de rom.

În schimb postările Iuliei erau foarte rare și la un moment dat contul a devenit aproape inactiv.

Odată am văzut o șosea goală cu un indicator care arăta 47 de km spre Barcelona.

Altă dată am văzut o rulotă pe o pajiste arsă de soare și în depărtare crestele cu zăpadă de pe Canigou.

Dacă derulai ceva în urmă, găseai o fotografie veche cu ea, scanată și lăsată pe wall de ani de zile. O fată fără sâni, în maieu alb și trening, în spate la frizeria din Brazdă, lângă câteva cărămizi sparte și treptele de la Complex, printre care ieșiseră buruieni.

Augustin Cupșa (n.1980) a studiat Medicina, apoi s-a specializat în Psihiatrie și a lucrat în București și în Paris. Cel mai recent volum al său, Marile bucurii și marile tristeți, a apărut la editura Humanitas, în 2021.

Post a Comment

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%