Eliberarea

Timp de lectură: aprox 20 minute

Într-o bună dimineaţă de miercuri din blânda zi de 7 octombrie, cînd George Samson se trezi după o seară cu prietenii, se pomeni că, lipit de brațul stâng, în apropierea umărului, se află un tip cât el de mare, aproape identic, de care se afla lipit un altul asemănător, în aceeași zonă din apropierea umerilor. Cât reuși să deslușească la lumina lămpii de veghe, pe care o uitase aprinsă, cei din pat erau la rândul lor prinși de alții, stivuiți pe jos și umpluseră camera.

Spre deosebire de el, care se simțea în deplină vigoare, în pofida gustului amărui din gură și a amețelii din cap, corpurile din imediata apropiere erau goale, după cum își dădu imediat seama la o primă pipăire. Păreau a fi din piele, aveau păr pe cap, mâini și picioare iar dacă era ceva artificial, lucru de care nu se îndoia, era de cea mai bună calitate.

Oricât de bine ar fi semănat unul lângă altul, se vedea la o analiză mai atentă o ușoară deosebire între ei. Deosebirea devenea evidentă, pe măsură ce privea și compara de exemplu bărbatul sau bărbații din apropiere cu restul care stăteau nemișcați prin cameră.

În cadrul ușii de intrare în cameră și cât putea vedea din hol deslușea că replicile erau mai mici și, chiar dacă toate erau îmbrăcate identic, cu același tip de maieu și chiloți cum era și el acum, se vedea că sunt variante mai tinere, adolescentine sau de copii.

„Ce căcat!?”, fură primele cuvinte care-i trecură prin minte și se gândi că nu ar mai trebui să bea seara sau, dacă ar fi să mai bea, să o lase măcar mai moale cu tăria, că-i prăjește creierul, apoi își spuse că n-are cum să fie așa, că e doar o joacă a imaginației.

-Dorm sau sunt încă beat sau sunt beat și dorm, își spuse și închise ochii la loc o vreme. Lumina din lampa de veghe îi traversă mai întâi roz pleoapele strânse, apoi se transformă într-un crem călduț și își zise că gata, a trecut.

Deschise ochii.

Îi ținu o vreme în tavan, era liniște, un întuneric gros domnea afară, doar câțiva picuri de ploaie ţârâiau pe glaful de tablă și se gândi să se culce la loc dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe burtă şi, când încercă să se întoarcă, nu putu să se miște decât puțin, cât îl lăsă carcasa gonflată a bărbatului lipit de el. Se smuci, în încercarea de a-și schimba poziția și mai câștigă puțin spațiu dar tot insuficient. Mai încercă o dată, cu același rezultat, apoi încă o dată și reveni pe spate.

-Ce glumă de căcat, își spuse George Samson, care-o fi fost muistul care a făcut-o?

Încercă să-și dea seama nu doar cine, dar și cum sau când s-a întâmplat totul numai că părea destul de dificil să-și aducă aminte. Se întâlnise pe la șapte seara cu Mihnea, Gabi și Auraș la cel din urmă acasă pentru un mic pocheraș, pocheraș la Auraș, două sute de căciulă și atât, să nu se dușmănească dacă pierd mai mult, e ca o masă mai ca lumea în oraș, cu băutură cu tot, așa au mai pus câte o sută și-au luat vodcă și vin, cu vodca nu se mai împacă de ceva vreme dar, după mai multe pahare de vin, a zis că intră și ea, dacă tot nu-i intra carte.

S-a curățat primul și-a ieșit din joc, oricum mersese până atunci mai mult la cacealma și cacealmaua asta, cât să țină, a stat așadar pe margine, pe băutură, și-a văzut cum îi face Auraș de bani pe toți și, după ce i-a lăsat lefteri, le-a zis că le face o surpriză și-a scos din dulap o pungă cu câteva ciuperci uscate:

-Ne mai deschidem și noi creierul, le-a spus, ce mai surpriză, a răspuns Mihnea, ești prost, coaie, că nu asta e surpriza, surpriza acum v-o pun, dar mai întâi luați fiecare câte o bucățică, puneți-o pe limbă și n-o mestecați, bulangiilor, până nu anunț eu. Așa, ușor, e mult Gabi, ia doar jumate, ți se face dracului rău.

Băgați-o acum în gură, uitați-vă după un loc și întindeți-vă pe spate. Jos, coaie, ce te uiți așa? Mâinile pe lângă corp, picioarele depărtate, palmele invers, deschise. Ne relaxăm și noi un pic. Închideți ochii, gata, puteți să mestecați!

-Respirați adânc… expirați…, respitați adânc… ascultați sunetele care sunt în acest spațiu, se auzi o voce groasă, calmă din difuzoarele la care până atunci Auraș pusese muzică iar sistemul surround plimba cuvintele prin toată camera. Simțiți mirosurile din acest spațiu, temperatura din acest spațiu, e cald, e frig?… respirați, spunea glasul puternic, conectați-vă la ce este în jur, simțiți ce este în jur, hai să ne amintim ziua de ieri, la aceeași oră, unde erați, ce făceați?… era cald, era frig?… cu cine erați, ce sunete erau?… respirați. Unde erați pe 14 iulie, în acest an, cum erați îmbrăcați, cu cine erați? Aveați un gând anume pe care doreați să i-l transmiteți persoanei respective? Respirați… La ultima zi de naștere, unde erați? Cu cine erați? Ce mirosuri pluteau în jurul vostru? Era cald sau frig? Respirați. Ce muzică ați asculta în acea zi, dacă ați ascultat? V-ați pus vreo dorință? Unde erați când s-a declarat oficial sfârșitul pandemiei de Covid? Cu cine? Dar în urmă cu cinci ani, la ziua de naștere de atunci, unde erați, cu cine umblați? Ce sunete vă înconjurau, cum erau copacii, aveau sau nu frunze? Respirați! Ce culoare avea bluza de pe voi când ați sărbătorit ziua de naștere, la 18 ani? Cu cine petreceați? Dar în prima zi de școală, la ce vă gândeați? Când ați făcut pentru prima dată litera „a”? Ce fel de vreme era afară: era soare, era înnorat, ploua, ningea? Respirați. Cum a fost prima zi de vacanță, cum erați îmbrăcați? Era cald, era frig, erați singuri, cu prieteni, câți erau, dacă erau? Ce sunete se auzeau? Care e prima amintire pe care o aveți, alături de cine sunteți? Ce sunete se auzeau în jurul vostru, ce mirosuri erau?

Întins pe spate pe parchetul gol, în marginea camerei, George Samson se gândi la început că e o altă prostie de meditație la care îi pune Auraș dar n-avea ce face, omul care dădea ciupercile stabilea și regulile, „cine plătește taraful pune muzica”, îi plăcea gazdei să spună și de cele mai multe ori Auraș era cel care punea muzica.

Îi părea rău că nu băuse un pahar cu vin măcar înainte de a se lungi, ar fi ras unul acum dar îi era frică să deschidă ochii, stricase Mihnea odată o astfel de întâlnire și i-a dat Auraș atunci pe toți afară și câteva luni n-a mai vorbit cu ei, de au trebuit să facă apoi ca toate visele să-l împace.

Îl enerva doar că nu apucase să-l întrebe cât durează, spera că nu mult, încercă să mestece bucata de ciupercă din gură dar era tare, ca un carton presat, o ținu un timp așa, să se înmoaie cu salivă și sugea din când în când din ea, în timp ce vocea îi tot spunea să respire.

Nu avea idee cât timp trecuse, poate un sfert de oră sau poate mai mult și se gândea că mai bine dădea bucățica lui de ciupercă prin blender, s-o mărunțească și s-o înghită mai ușor cu un pic de băutură, așa i se părea că durează prea mult până să-și facă efectul și-l tot toca vocea lui „respirați”, de unde să știe ce-a făcut sau cum era îmbrăcat de ziua lui, în urmă cu cinci ani sau dacă era cald sau frig la majorat sau la 14 ani, atunci măcar își amintește că s-a îmbătat prima dată cu coniac, mersese cu trei colegi de clasă la un restaurant comunist, greu de găsit băutură pe atunci dar ei au prins totuși și ține minte glazura de zahăr de pe marginea paharului și senzația de căldură care l-a prins de la prima gură și fierbințeala care l-a luat după primul pahar, nu ar mai fi cerut unul dar voia să le arate prietenilor că gata, de acum e și el bărbat, doar are și buletin. Să-și probeze bărbăția, a mai luat un rând pe care însă nu-și mai amintește să-l fi terminat cum nu ține minte nici drumul către casă, doar că stătea în cur pe holul de la intrarea în apartamentul comunist și se chinuia să nimerească șireturile, să se descalțe fără să facă zgomot, să n-o trezească pe maică-sa. Dacă-l mirosea băut și fumat, trăsese câteva țigări Amiral, ieșea scandal mare. Apoi, nimic.

Același nimic era și acum, mai degrabă o senzație de panică, decât de relaxare, de ce-l pune să-și amintească prima zi de școală sau ce a făcut de ziua lui, la 40 de ani?, habar n-are, adică încă nu divorțase de Mioara, probabil era cu ea și fetița acasă dar nu de asta voia să-și aducă aminte, a venit să se relaxaze, ce dracu’, să se simtă bine la un pocheraș, chit că iar a pierdut, să se destindă la un pahar dar nici asta nu pare să-i iasă, că-l ține din treabă „respirați”.

Nu era vina lui că Mioara începuse să vadă exagerat lucrurile și avea pretenții tot mai greu de atins, devenise prea sensibilă, nimic nu-i mai convenea, ba că prea multe seri cu băieții, ba că prea multe meciuri sau beri, nu i-a convenit nici când a renunțat la bere, că făcuse burtă, și mai lua câte un pahar cu vin, reproșuri, reproșuri, a tot încercat să îi explice că e și el bărbat și bărbații au nevoi de bărbați dar, oricâte lămuriri ar fi oferit, tot nu dădea semne că ar înțelege și după fiecare ceartă îi arăta că-i pare rău dar și că nu are dreptate, nici ea nu era perfectă, ajunseseră să aibă seara și cearta, prefera să nu mai dea uneori nopțile pe acasă, doar să nu intre din nou în malaxorul conjugal al imputărilor, nici măcar nu mergea la curve, cum făceau alții, rămânea peste noapte la Mihnea sau Auraș, a plâns prima dată când i-a scăpat câteva palme, era deja isterică și efectiv nu știa cum s-o facă să închidă gura, plângea și fetița în camera ei, ajunseseră să o închidă cât aveau discuții de oameni mari, plângea Mioara și-a început să plângă și el și i-a luat în brațe tot zbuciumul și i-a spus că-i pare rău, dar din cauza ei a făcut-o și a plâns și el de ciudă a l-a obligat să facă asta, Te iubesc, i-a spus, de ce scoți tot ce e mai rău din mine, știi doar cât de bun pot fi, a convins-o abia după trei zile să revină acasă cu fata, plecaseră amândouă la soacră-sa, bătrâna a fost cea care s-a băgat între ei și le-a smuls zi de zi câte o cărămidă de la temelia căsniciei până când n-a mai avut ce cărămizi să smulgă și totul s-a dus dracului.

Ce contează ce-a fost?, azi e azi, mâine e mâine, ieri nu mai poate fi schimbat și nu are sens să se gândească acolo unde nu mai are cum să intervină, nici mâine nu se știe prea clar ce va fi, azi e la putere și trebuie dat totul pentru prezent.

O lumină crem – gălbui i se strecură prin pleoape și o căldură ușoară îl cuprinse și-și aminti de zilele din vacanța de vară când mergea la bunici și de pădurea din spatele casei lor, prin care-i plăcea să se joace, o lua pe o cărare plină cu frunze moarte, maroniu-roșcate, i se scufundau picioarele până la gleznă pe poteca moale, moartă și moale, în timp ce în jur copacii și tufișurile erau de un verde intens ce strecura lumina soarelui, auzea triluri de păsări pe care nu le putea numi, tot timpul i-ar fi plăcut să știe cum se cheamă dar nu avea cine să-l învețe, era sigur doar de mierle și cam atât, mirosea puternic a brusturi, apoi cărarea a început să ia tente de mov iar copacii și tufele din jur să capete nuanțe gălbui, verzi – gălbui, să se curbeze apoi verde – gălbui – roșcat în timp ce doar drumul mai păstra nuanțe purpurii dar nu pentru mult timp, căci totul a luat forma unui vortex colorat, un mix verde, galben, roșcat – violet ce se strângea tot mai mult în jurul lui și-i cuprindea picioarele și mâinile și corpul, nu doar privirea.

Apoi își mai amintește doar că, la un moment dat, la capătul potecii se ivise un ochi mare, mai degrabă un iris imens, albastru, albastru ca ochii Mariei, ce căuta Maria aici?, n-o mai văzuse de când pierduse dreptul de o mai vizita, un iris enorm bloca ieșirea cu un cristalin galben – violet și un sentiment de panică și de rece îl cuprinse la vederea lui și încercă să se întoarcă dar părea că toți copacii și plantele din pădure făcuseră zid în spatele său, potecă mai era doar înainte, doar înainte, și-atât.      

Nu știa cum ajunsese la el acasă, luase probabil un Uber, a mai mers cu filmul rupt și-n alte dăți, era ceva mecanic în el ce-l ajuta să nimerească locul în care locuia de șase ani, oricât de praf ar fi fost. Atât și-a permis, după partaj, o garsonieră de 24 de metri la ultimul etaj al unui bloc interbelic, alții nici atât nu aveau și oricum nu-i trebuie mai mult: un pat și-un duș, restul sunt mofturi. Mai bine de o treime din spațiu i-l mâncau un holișor, baia și bucătăria, dar îi rămăsese o cameră destul de largă pe care oricum nu o aglomerase decât cu un birou care-i servea și ca masă pe care să mănânce, un dulap de haine, o canapea extensibilă ce ținea loc de pat și două noptiere.

Acum îi era foarte sete dar la fel de tare îi venea să se pișe, se ridică în cotul drept, se uită spre marginea patului, poate-o vedea o sticlă cu apă, doar un PET de 2,5 litri pe jumătate cu bere, rămas acolo de două seri în urmă.

Deja povestea cu bărbații gonflabili lipiți unul de altul și toți de el începea să-l enerveze, glumele-s glume cât timp se râde, acum nu râdea nimeni, încercă să tragă de cel de lângă el, cu gândul să ridice de jos și restul și să târâie totul, cumva, spre baie, nu reuși să câștige prea mult spațiu și-și dăduse seama că, și dacă o păpușă din asta ar fi cântărit puțin, doar două-trei kilograme, ele se adunau la câte reușea să vadă, cel puțin 20 – 30 dacă nu mai multe, nu știa câte se înghesuiau, dacă se mai înghesuiau, pe hol sau prin baie ori bucătărie sau cine mai știe pe unde. Ceea ce făcea întregul șir goflabil greu de mișcat și la propriu, chiar dacă nu reușea să-și dea sema cam câte zeci de kilograme sau poate chiar suta ar avea de urnit.

Îi venea să urle și chiar slobozi un strigăt ce sună ciudat, gutural, în liniștea nopții. Neapărat, să bea niște apă.

Împinse corpul din stânga, de care era lipit, în următorul, spera să coboare pe acea parte a patului și s-o ia pe acolo spre baie dar când ajunse la marginea canapelei realiză că toată dușumeaua era plină cu păpuși gonflabile în maieu și chiloți, erau în total sigur mai mult de 40, unele puțin mai slabe, altele o idee mai grase, cu părul mai lung sau mai scurt, cele aproape de vârsta lui spre el, cele mai tinere spre ușă, într-un lung șir descrescător, încurcat dar descrescător.

-Nu e bine, își spuse George Samson și încercă să urce pe prima carcasă aflată la podea, în marginea patului și se dezechilibră și căzu peste ea, cu tot cu primele păpuși lipite de el. La început se sperie și se gândi că obiectul se va sparge dar plasticul sau cauciucul sau materialul din care era făcută se dovedi rezistent. Se alese doar cu impresia că încearcă să-și țină echilibrul pe o saltea pusă pe apă, ca în urmă cu câțiva ani în piscina hotelului, la bulgari. Și-atât.

-Nu-i bine așa, repetă și se întoarse în pat, după alte câteva încercări eșuate de a străbate prin mulțimea carcaselor goale, lipite una de alta și toate de el.

Se uită în dreapta, lângă noptieră, de ce n-am și eu o vază, ca toți oamenii, își reproșă, cu gândul că s-ar fi pișat în ea, sau măcar un ghiveci mai mare cu flori, și doar a vrut să-și ia un ficus dar cine să aibă grijă de el?, că-i mai tot timpul plecat, așa, dacă avea ficus, se pișa acum în ghiveci și era bine și pentru el, și pentru plantă. Ficusul e cel mai bun prieten al omului, după beție.

Nimic. Niciun borcan gol, o cutie de plastic sau măcar o caserolă folosită, nimic în jur. Desigur, avea în bucătărie, dar dacă reușea să ajungă acolo putea la fel de bine nimeri și la baie, numai că nu-l ducea capul cum să traverseze gluma proastă care-i umpluse camera.

PET-ul de bere, se gândi. PET-ul de bere sau se pișă pe el, în pat, ca un bețiv ordinar. Întinse mâna după sticlă, nu ajunse, trase tare de păpușa lipită și restul lanțului cu chip uman din imediata apropiere se clinti cât să se târâie spre marginea patului și să agațe recipientul. Îl puse pe noptieră.

Reuși să se așeze în fund, după câteva mișcări, cu păpușa de alături într-o poziție similară, ca un confrate de pahar deja cherchelit fără reacții personale.

Se uită spre sticlă. Nu-i venea să strice bunătate de conținut și oricum, murea de sete și abia aștepta să scape de chinuitorul gust amărui de beție.

Berea era caldă și trezită iar Gorge reuși să bea jumătate din ea. Se opri, se mai uită o dată la recipient, mai luă două guri și o puse la loc, pe noptieră, lângă capac. Cel puțin patru degete de bere trezită și caldă se clătinau, încetișor, pe fund.

Vru să se mute pe partea dreaptă, se dovedi dificil, se întoarse spre stânga, înspre tovarășul lipit de el, și-și lăsă puțin chiloții în jos. Reveni spre noptieră, agăță gâtul PET-ului, îl puse cu atenție între el și păpușa gonflabilă și-și strecură vârful prepuțului în gura sticlei.

Se auzi un fâșâit ușor, de lichid scurs în alt lichid și pentru prima dată în dimineața aceea George se simți bine iar sentimentul ținu câteva zeci de secunde. În timp ce se pișa, avu timp să se uite de aproape la chipul celui lipit de el și abia atunci îi remarcă ceva ce părea un zâmbet tâmp,

-Futu-vă-n gură de muiști, spuse rar, lasă că vă fac eu pe voi își spuse și văzu că și colegul următor purta același tip de zâmbet, la fel și ceilalți ale căror fețe le putea distinge.

Când fu convins că nu mai poate stoarce nimic din vezică, își scoase prepuțul din gura sticlei și-și trase chilotul la loc, apucă PET-ul cu dreapta și-l puse lângă pat. Era, din nou, pe jumătate plin. Agăță dopul de pe noptieră și-l înșurubă cu trei degete la loc.

-Futu-vă-n gură de muiști, repetă, lasă că vă fac eu pe voi. Ce facem noi cu bulangii care sunt bulangii?.

Întinse mâna pe noptieră.

Apucă telefonul.

-Nu dorm eu, nu dormiți nici voi!, își zise. Rămase puțin blocat când văzu că e abia 3.52, se aștepta să fie mai mult dar asta explica și liniștea absolută din jur, doar picurii ce țârâiau pe tabla de afară și atât, în rest nicio mașină, nicio sirenă, nimic.

Sună direct la Auraș, sigur el fusese capul răutăților la toată povestea asta, nu-și dădea seama cum de băgase atâția bani într-o glumă atât de stupidă, și o sută de lei de-ar fi costat un manechin și tot ar fi dat patru – cinci mii de lei pe toate, doar că păpușile nici măcar nu erau identice, sigur a costat o avere, de ce-ar fi dat cretinul atâția bani pe o poantă?

Reluă de trei ori apelul dar Auraș nu răspunse, cum nu răspunseră nici ceilalți doi și abia după ce insistă de mai multe ori văzu, când se uita odată la telefon, că are sistemul DND pornit și se gândi că și ceilalți au noaptea activată opțiunea „Do Not Disturb”, să nu-i deranjeze fraieri de-alde George din somn.

De i-ar fi spus măcar ce tip de superglue folosiseră, să știe cum să-l dezlipească. Oricât trăgea de manechinul de alături nu făcea decât să-l doară cei câțiva centimetri de piele lipită de-i venea, la propriu, să se pișe pe el de durere.

Găsi pe internet un articol în Libertatea: „Ți-ai lipit degetele cu superglue? Cinci metode simple să le dezlipești”.

O variantă sugerată era să-și înmoaie zona afectată în unt sau margarină şi să maseze bine, până se desprinde. Nu avea nici unt, nici margarină și în general nimic de mâncare altfel decât la conservă.

O altă recomandare era folosirea de dizolvant de lac de unghii. Pe bune, de unde acetonă? Nici pilă de unghii din carton nu avea, nici măcar nu știa că există așa ceva, cum nu ținea în casă nici vaselină.

Singura variantă plauzibilă era cu apă și săpun dar, pentru asta, trebuia să ajungă la baie ori exact asta nu-i reușise deloc până acum, în ciuda tuturor insistențelor.

-Găsim o soluție, Samsonite, nu ne fac proștii ăștia pe noi, își zise.

– 112, ce urgență aveți?

– O problemă medicală, am ceva lipit de corp, din Mihail Sadoveanu sunt, Sadoveanu numărul 18, adică, apartament 12.

– Rămâneți, vă rog, la telefon, o să vă fac legătura la ambulanță.

– Ambulanța, ce urgență aveți?

– Din Mihail Sadoveanu sunt, George Samson mă numesc, am ceva lipit de corp și nu reușesc să dezlipesc.

– Cum adică lipit de corp?

– Pe mână, aproape de umăr…

– Da,

– Un fel de păpușă gonflabilă.

– Vă credeam serios, domnu’.

– Chiar sunt, știu că sună aiurea dar am încercat să mă dezlipesc și-s mai multe legate și…

– Medicul de familie, domnu’.

– Ce-i cu medicul de familie?

– Mergeți la medicul de familie cu problema asta, ambulanța ce să vă facă?

– Păi, să mă ducă la Urgențe, să mă dezlipească…

– Haideți, domnu, câți ani spuneați că aveți?

– 48!

– Păi, la vârsta dumneavostră, e frumos să faceți glume? Noi chiar avem treabă.

– Dar…

– Luați un taxi, domnule, dacă chiar vreți la Urgențe, nu ne deranjați pe noi pentru atât, se mai dau și amenzi pentru apelare abuzivă la 112, de la o mie la două mii de lei, domnu’!

Tonul de apel oprit îi răsuna în urechi și George Samson stătea buimac, în pat, întrebându-se ce să facă? În mai puțin de trei ore trebuia să plece pe teren, avea azi de făcut distribuție la nici nu mai știe câte magazine și nu putea să întârzie că și-o lua urât, șanse să-l rezolve ambulanța nu erau, să-și ia liber medical nu se punea problema, că n-avea cine și de ce să i-l dea. Ar fi culmea acum să aibă și belele la serviciu de la gluma unor dobitoci.

La el trebuie să fie soluția, clar că din altă parte nu are cum să vină, iese din căcat și se reglează apoi cu bulangii care i-au făcut-o, dar pentru asta ar trebui să încerce din nou să meargă la baie, să-și dezlipească cu săpun lipitura sau să ajungă la bucătărie, să ia un cuțit și să taie păpușa de lângă el, chiar de ar fi să mai rămână o bucățică lipită, merge după serviciu la spital și o rezolvă dar acum, acum trebuie să o ia de la capăt și să mai încerce o dată și bărbatul împinse din nou carcasa de lângă în cea alăturată și în restul șirului și se urcă din nou cu picioarele pe prima păpușă de pe podea, de la marginea patului, se dezechilibră și căzu de mai multe ori și încercă de fiecare dată să pună piciorul în altă parte dar oriunde îl punea nimerea tot peste o păpușă goflabilă cu chipul său, trântită la podea, până când zări pe noptiera de la marginea din stânga patului pantalonii cu care fusese îmbrăcat în seara dinainte:

-Briceagul, își zise, și se întinse după pantaloni și reuși din a treia încercare să-i agațe și-i trase spre el și găsi în buzunarul din stânga briceagul de care nu se despărțea de când mergea la pescuit. Nu era mare sculă, adevărul că-l folosea mai des la deschis conserve sau sticle de bere decât la altele, dar avea și o bucățică de lamă și-n ea era toată nădejdea lui acum.

Trase afară bucata de oțel lungă de șapte centimetri, verifică să vadă dacă e ascuțită, nu era, de unde să fie dacă n-o ascuțise niciodată, nu-i nimic, își spuse, și înfipse vârful briceagului în păpușa alăturată dar inoxul alunecă pe lângă, mai încercă o dată, cu și mai multă forță, fără a obține alt rezultat, apoi lovi haotic până când începu să gâfâie.

Nimic.

Nedumerit, George Samson privea păpușa cu zâmbet tâmp cum nu are nici măcar o zgârietură, deși folosise toată forța împotriva ei. Lovi carcasa de alături și pe toate la care putu ajunge, fără vreun rezultat.

Derutat, se întoarse în pat. Trebuia să găsească o cale de-a intra în baie sau bucătărie.

Încercă vârful briceagului pe el și simți o ușoară durere, cum mă-sa pe mine mă doare și la boii ăștia nu face nimic?, își spuse Samson și se gândi să-și cresteze puți pielea și să tragă tare de păpușă, ca într-un gest de epilare.

Îi era teamă dar își spuse că asta e, o să-i curgă puțin sânge și atât, nu moare dintr-o înțepătură, dar scapă odată din coșmarul ăsta.

Apăsă vârful briceagului pe brațul stâng, nu, nu așa, își zise, trebuie să dau repede, dacă vreau să obțin o crestătură, încleștă puternic mânerul în pumn, ridică dreapta și-și propuse să numere până la trei,

-Unu, doi, trei,

era ca atunci, când a trebuit să-și facă singur o injecție în burtă, s-a înțepat de patru ori să-și facă curaj să apese o dată, să-i intre serul,

-trei!, repetă și, cu ochii închiși, crestă la nimereală, cât mai aproape de lipitură putu. Simți o durere în braț, durerea se mută repede în stomac și pulsă acolo, în vreme ce o căldură creștea pe locul loviturii, deshise ochii, două lacrimi mari i se mai țineau de pleoape, se uită spre zona lovită și văzu o tăietură subțire, din care nu curgea sânge, în stomac durerea pulsa tot mai tare, energia pe care o avea până acum părea să se scurgă, auzi un fâșâit ușor dar nu reuși să-și dea seama de unde vine, puse vârful degetelor pe rană și zgomotul se opri, le ridică și îl auzi din nou, apăsă din nou tăietura și nu se mai auzi nimic iar, pentru o scurtă vreme, păru că e ceva mai bine, doar că tăietura se lărgi ușor, oricât ar fi încercat să o acopere cu toată palma și, în timp ce primele lumini urcau spre ferestra mansardei și uscau acoperișul și glaful pe care țârâise ploaia, George Samson simțea cum o briză călduță iese din el, printre degetele de-acum răsfirate, iese și se pierde printre zorii blândei zile de miercuri, 7 octombrie, fără a ști ce piept de om o va prinde.