Cea mai bună mamă din lume

Timp de lectură: aprox. 15 minute

Dimineață caldă de toamnă. O rază de soare puternică pică oblic pe MDF-ul bej al dulapului de baie. Îl face vesel, mă face să am gesturi voioase de început de zi, să uit ce greu m-am trezit, că nu am dormit cele măcar 9 ore de somn de care am nevoie, pentru că, se pare, am nevoie de somn ca un copil. Soarele pe dulapul din baie mă face să uit și că mă dor tălpile când cobor din pat. Primii câțiva pași în fiecare dimineață sunt un chin. Și la ce medic te duci să-i zici că te dor tălpile? Ei, dacă n-aș fi ținut niște cursuri de engleză la Facultatea de Medicină, habar n-aș fi avut. Dar în minte îmi vine cuvântul podiatrist. Adică podiatru. Și mai sunt și vecină cu Institutul Piciorului, doar trec strada și ar trebui să-mi rezolv problema cu tălpile. Dar nu fac asta. Pentru că e absolut ridicol să te doară tălpile. La fel de ridicol cum e și să te doară-n cot sau alte dureri din astea cu dublu înțeles.

În fine, întind mâna după parfum, nu există durere care să justifice că nu te-ai dat cu parfum, și, pe un raft mai jos, privirea îmi alunecă pe un pachet de absorbante aproape gol. Plasticul roz rupt învelește două bucăți, cu aripioarele pliate frumos. E adevărat că am început să uit diverse lucruri. Detalii mai mari sau mai mici. Unde am pus niște bani pe care am vrut să îi pun deoparte. Unde e acel deoparte. Programul de la școală al copiilor. Lucruri care mi    s-au spus doar o dată. Câteodată și din alea care mi s-au spus de mai multe ori. Dar țin minte că am luat recent pachetul ăsta de absorbante, acum o săptămână, și n-am avut nevoie de el. Și asta înseamnă, poate…, dar n-are cum. Arina are numai 12 ani. Mă uit către ușa închisă de la camera Arinei. De vreun an a început să-și închidă ușa. E precoce, da. Și foarte bine dezvoltată pentru vârsta ei. Și frumoasă, frumoasă de rupe, toată lumea spune. De multe ori îmi bag fața în selfie-urile ei numai ca să împrumut ceva frumusețe de la ea sau să vadă lumea de unde moștenește, ha ha. Adevărul e că e varianta mult îmbunătățită, nu 2.0, 5.0 cel puțin. Și e și deșteaptă. Știe mate, face exerciții cum aș scrie eu un e-mail. Și compuneri mișto, mai spre genul horror, dar îi ies de minune, cu suspans, cu twisturi, cu tot ce trebuie. Totuși, n-are cum… a crescut fetița mea?

Cu pachetul în mână, mă îndrept spre ușa camerei. Rămân puțin acolo, ca atunci când era mică și-i ascultam respirația regulată, de copil pe care l-a cuprins somnul. Nu aud nimic. Nicio respirație. Intru. O văd în pat, înconjurată de perne, cu telefonul în mână și căștile pe urechi, Părul blond i se revarsă pe umeri. Se uită la mine întrebător cu o privire care nu s-a hotărât dacă să se arate deranjată sau nu. Ridic pachetul.

– Ai folosit tu cumva astea?

Își scoate căștile cu o mână.

-Ce?

-Astea… le-ai folosit?

Ridică din umeri.

-Dap.

Îmi trece o săgeată prin stomac.

-Adică tu, tu… ți-a… ești…

Își roade o unghie.

-Îhî.

Mă duc și mă așez lângă ea, pe marginea patului.

-Și de ce nu mi-ai spus?

-Ce să-ți zic?

– Cum ce? Păi e unul dintre cele mai importante momente din viața unei fete… și, mă rog, ca să-ți zic cum să folosești…

-Mamăăă, există neeet.

-Da, dar… și cum te simți? Te doare burta?

-Nu.

Arina s-a întors la telefon.

-Te simți mai obosită? Știi, e normal. Adică, în zilele astea trebuie să te odihnești mai mult.

-Da’ n-am nimic.

-Și la sport stai pe bancă.

-Da’ n-auzi că-s ok? Chill.

Mă ridic, bag pachetul de absorbante în buzunarul pantalonilor de trening. Ies din cameră, închid ușa încet. Îmi simt ochii umezi.

Eu i-am zis maică-mii când s-a întâmplat. Ea i-a spus bunică-mii când s-a întâmplat.         Bunică-mea i-a zis străbunică-mii când s-a întâmplat. Străbunică-mea a prevenit-o pe bunică-mea, și bunică-mea pe maică-mea că va veni o zi când corpul ei va sângera și asta înseamnă că a devenit femeie. Maică-mea mi-a zis mie. I-am spus și eu Arinei, cu vreun an în urmă, deși nu cred că am zis partea cu devenitul femeie. Suntem în alte timpuri, trebuie să vedem cum spunem chestiile astea ca să nu fim cringe. Oricum, Arina a zis că dacă e mai târziu, vorbim atunci. Totuși, din generație în generație, fetele aleargă la mamele lor când vine momentul. Momentul.

Mă îndrept spre baie, pun la loc în dulap pachetul cu cele două absorbante și-mi fac o notiță mentală să mai cumpăr unul. Nu știu de ce mentală, că a devenit din ce în ce mai clar că trebuie să încep să fac liste prin agende. Dar pe asta nu cred să o uit.

Mă așez în bucătărie cu o cană de cafea. Și aici lumina soarelui îmi pică pe față. Când am ceva energie sau câteva nopți de odihnă multă acumulate, îmi place să mă trezesc mai devreme, înaintea celorlalți, să fie liniște, să am acel „me time” altă etichetă nouă, strălucitoare și în engleză care, dacă îți vine în cap, te face să simți că ții pasul, poate chiar că ești mamă cool. Ah, dar stai.

Trec peste moment, mai iau o gură de cafea. Mi-o amintesc pe Arina la exact două luni: așezată în scaunul-scoică de mașină, pe masa din bucătărie. Ștergeam pe jos cu mopul și, ca să stea liniștită, îi dădusem prima jucărie la îndemână, una de-a lui frate-su de mai demult, cu clape pe care apăsai și scoteau sunete de animale. Jucăria era recomandată de la 6 luni, dar asta e, m-am gândit, o ține cu mânuțele și se uită la culori măcar. După un timp mi-am dat seama că aud mugete și lătrat și mieunat și mi-am ridicat ochii spre ea și-am rămas mască: copilul meu de două luni, care, în mod normal, ar fi trebuit să aibă abilități motrice cât să strângă și să pipăie obiecte, apăsa câte o clapă, coerent și conștient, asculta sunetul, apoi trecea la următoarea și tot așa. Wow.

Am terminat cafeaua, am clătit cana și-am început să bifez din treburile zilei. Copiii au o săptămâna de vacanță și am stabilit cu niște prieteni să mergem în Orășelul copiilor. Ai mei, Arina și Alex au cam strâmbat din nas, că sunt prea mari pentru asta, dar le-am zis ca sunt și distracții pentru copii mai mari, inclusiv roller-coaster și o Casa Groazei foarte realistă. Cel puțin așa mi-a zis Delia, sper că nu doar ca să mă convingă să mergem. Oricum Arina și Claudia sunt prietene, se știu de mici de tot. Am mai adăugat la asta și faptul că vor fi burgeri și langoși și s-a aprobat. Eu sunt ușurată că am ce să fac astăzi cu ei. E complicat în vacanță, trebuie să te gândești mereu la un program. Dimineața începe cu întrebarea „noi ce facem azi?”.

Orele au fost înghițite, așa cum sunt înghițite în fiecare zi. Dacă am fi într-un film, nici n-ar fi nevoie de niciun artificiu pentru trecerea de timp, nici nu s-ar simți lipitura. Normal că dacă e vacanță e plin de oameni în parc, normal că sunt cozi imense la langoși, dar, uite, Adrian și Marius, soțul Deliei sunt aproape în față.

-De care vreți?

-Ciocolată! Gem de piersici! Gem de căpșuni!

-Eu vreau cu usturoi și smântână, iubi, îi strig lui Adrian.

În sfîrșit, iată-ne în picioare, la masa rotundă, înaltă, mușcând cu poftă din aluatul auriu,

strălucitor de ulei și delicios, murdari pe la colțurile gurilor de sos de smântână, ciocolată sau fructe. Copiii povestesc nu știu ce film Marvel – Alex e în prima plan aici – și mai scuipă în jur firimituri de langoși, apoi se șterg cu mâneca de grăsime la gură și sunt fericiți, în jur e zgomot și sunt baloane de toate culorile și muzică de la toate mașinăriile de distracție. Arina are sos de ciocolată și-n păr, scot un șervețel umed și dau să o curăț.

-Mersi, mă șterg eu, zice retrăgându-și capul de sub mâna mea și luându-mi șervețelul din mână.

Dacă mă gândesc bine, nici în baie nu m-a mai primit de pe la 7 ani, s-o ajut la spălat. „Pot singură”, a zis și atunci și acum.

-Gata, sunt plin, zice Adrian, adunând, cum e el drăguț, cartoanele de la toată lumea și ducându-le la gunoi.

-Hai să ne dăm în ceva! strigă copiii gata să se răspândească în tot parcul. Eu intru în Casa Groazei, anunță Alex, see you on the other side!

Mie îmi pică ochii pe un joc din ăla gen cursă de cai, în care ei înaintează pe un fel de panou, fiecare pe culoarul lui, pe care îl știu de când eram mică. Nu mai știu ce trebuia să faci ca să înainteze, dar e fascinant felul mecanic în care se mișcă, încet și ritmic, întâi cele două picioare din față, apoi cele din spate. La fel mă uit și acum. Calul de pe culoarul trei e cel mai în față, acum însă, îl depășește, foarte încet și precis – din două mișcări față-spate, calul de pe culoarul patru. Cineva mă atinge pe mână. Mă întorc, e Arina cu o expresie pe care nu i-am mai văzut-o demult.

-Mamiiii, te dai cu mine în ceva? are zâmbetul drăgălaș și capul înclinat către mine și eu deja îi simt mirosul pielii și anticipez catifelarea pe care obrazul meu o simte când se atinge de al ei.

-Eeeuuu?

-Da, tu! Că nu vrea să se dea nimeni cu mine.

Adrian vine din spatele ei:

-Eu i-am zis că nu, că-s plin de langoș și parcă nu l-aș împrăștia așa, de la înălțime…

-Păi și eu am mâncat langoș.

-Da, dar eu am experiență cu mâncare și carusel.

-În ce vrei să te dai?

-În ăla, îmi arată Arina, un soi de mașini, orientate cu fața spre un ax central, care se smucesc în unghiuri drepte, pe direcția stânga, dreapta, sus, jos, nu neapărat în ordinea asta. Oamenii din mașini urlă.

Înghit în sec și îmi simt genunchii moi, Am o frică viscerală de mașinăriile astea de

distracție. O am de mică. Într-o seară am mers cu ai mei în Satul de vacanță din Mamaia și   m-am urcat într-o fierătanie unde am trăit groaza dublă pentru că era și ea avariată și se zguduia din toate cuiele și șuruburile. Arina îmi strânge mâna, ca atunci când era mică și se speria de ceva sau se împiedica.

-Haaai, că nu vrea nimeni. Și singură nu mă dau.

-Da’ nu e cam periculos? Uită-te și tu cum se smucesc chestiile alea.

-Nuuu… periculos e ăla care te întoarce cu capul în jos, Ăsta e fun, serios!

Mașinăria s-a oprit. Copii și adulți de toate vârstele se dau jos cu fețe vesele, dar pe care

se citesc niște urme vagi de încordare.

-Bine, hai.

-Yeyyy!

-Ești sigură? mă întreabă Adrian.

-Da, cât de rău poate fi?

-OK. Urcați, că vă iau eu bilete.

Ne așezăm pe bancheta de plastic roșu și ne punem bara de protecție care e cam la 25-30 de centimetri distanță de corp, de piept, așa că lasă loc să te bălăngăni. Mă rog, or fi calculat ei cât trebuie ca să nu aluneci pe dedesubt și să-ți faci creierii praf pe podiumul metalic al mașinăriei. Adrian îi dă biletele noastre domnului cu mustață și șapcă care se plimbă printre mașini în scopul ăsta. El le ia, le rupe și verifică dacă am pus corect bara de protecție. Pus. Arina are zâmbet în ochi și mă ia de mână. Îi fac cu ochiul apoi îi indic din cap că trebuie să ne ținem cu ambele mâini de bară. În stomac am vârful unui cuțit și o adâncitură.

            Și începe. Brusc. Urcăm câțiva metri, nu foarte rapid, când ajungem sus expir – uite că merge, nu e chiar așa de rău – iar din poziția în care mă aflu, corpul, pregătit în mod inerțial pentru direcția în față e aruncat cu forță la dreapta, izbindu-se de banchetă, și, fără să aibă timp să redreseze direcția, e aruncat cu ură la stânga, după care iarăși foarte brusc în față aproape peste bara de protecție,pentru ca după aceea mașina să parcurgă câțiva metri circular, cu viteză enormă și la înclinație de vreo 45⁰. Urlu urlu urlu urlu animalic, închid ochii pentru că toate lucrurile, oamenii și obiectele mi se rostogolesc cu viteză și răsturnate unele peste altele în ochi și în stomac, în timp ce creierul înregistrează că la viteza aia, fusta mi se ridică până sus, aproape peste față, probabil acum absolut toată lumea de jos și din mașinuțele vecine îmi vede chiloții, acum urcăm încă câțiva metri, oare ce chiloți am, ajutoooor, cred c-am strigat chiar asta, ajutor, când m-a izbit iarăși stânga, iarăși dreapta, simt că nu mai am putere să mă țin de bară, mâinile îmi sunt în același timp și transpirate și rigide, și zguduiturile nu se opresc, ar trebui să se oprească atunci când nu mai poți, când e clar că s-au întrecut toate limitele nu mai poooooot! Mașina coboară și încetinește, iar smuciturile sunt mai puțin violente, reușesc să trag aer în piept și deschid ochii, dar obiectele sunt în continuare în cădere liberă, lumea este         prinsă într-un vârtej alcătuit dintr-un număr infinit de spirale, în cabina din mijlocul mașinăriei stă o tipă care seamănă cu Delia, cântăreața, nu prietena mea, și care strigă cu o voce veselă „Suntem pregătiți acum și pentru tura dooooiii…” și mașina țâșnește spre cer, săltându-mă de pe banchetă, deschid pe jumătate un ochi să văd dacă Arina e bine, Arina râde și țipă, eu doar țip, și din nou și din nou corpului meu îi sunt zădărnicite intențiile naturale de a se echilibra, o aud pe Arina urlând și mă forțez să deschid ochii știind că nu am cum s-o ajut, orice ar fi, că nu sunt mama ei acum, sunt doar un pachet de neurotransmițători dați peste cap, „Șapcaaaaaa” urlă Arina, ok, e doar șapca, închid ochii la loc în timp ce curentul de aer îmi spulberă trăsăturile, sunt într-o cădere continuă și nu înțeleg de ce nu termin de căzut, de ce nu cedez și nu mă izbesc de podeaua metalică și gata, cum ar fi normal după legile lui Einstein și Newton și toți care or mai fi. Urcăm iarăși, apoi zburăm circular cu mașina pe stânga în timp ce suntem aruncați spre dreapta, nu văd și nu mai aud nimic, oare ce fac oamenii de lângă noi, oare mai sunt oameni lângă noi sau am rămas, în chip ciudat, singurele supraviețuitoare, deși mă așteptam să mor prima, chiar așa, oare au murit oameni în nenorocirile astea, fără să se fi stricat ele, ci pur și simplu, de inimă sau fiindcă nu sunt făcuți pentru asta, există oameni care nu sunt făcuți pentru lucruri pentru care toți ceilalți, 99,99% sunt făcuți, eu fac parte chiar dintre ăia care cad, se rănesc sau mor în cele mai improbabile situații, încă un ocol și viteza a crescut, ne zbuciumăm acum pe verticală, să se oprească vă rooooooog, opriți acuuuuum, nu-mi vine să cred că nimeni nu observă că se întâmplă ceva cu unul dintre clienți, cu o persoană dintr-o mașină, ceva care nu e deloc, dar deloc, în regulă. Oprițiiiiiii, this is fucking serios! Coborâm iarăși mai lent, expir și văd cum ne apropiem de podea, apuc să îmi simt bătăile inimii în tâmple, și apoi aud vocea puternică, ușor tabagică și calibrată pe tonul distracției, a fetei din cabină care seamănă cu Delia: „Și fiindcă văd că vă place atât de mult, urmează și tura treeeeiiiiii!!!”. Mașina se înclină mult mai tare ca până acum și viteza pare parcă și mai mare dacă asta este posibil, curentul de aer, fusta fluturândă, oasele mâinilor înțepenite pe bara de protecție, picioarele înfipte în podeaua mașinii, pielea rece, buzele de gumă, gâtul înțepenit și respirația inexistentă și deodată liniște. O liniște perfectă, mușchii încep să se relaxeze, nu mai strig, corpul nu mai încearcă să-și recupereze echilibrul după smuciturile în direcții nefirești sau opuse, se lasă izbit și smucit în toate părțile ca o masă de carne fără viață, e ciudat, foarte ciudat, nimic nu a încetinit în intensitate față de turele trecute, mașinile sunt la apogeul smucelilor, dar mie nu îmi mai pasă. În creier mi se aprinde ceva ca o lumină de veghe, știu că este posibil să mor, mâinile pur și simplu nu mai pot ține bara de protecție, vor aluneca în curând, nu, nu este ridicol să mori într-un carusel, chiar se poate întâmpla, fie de inimă, fie prin accident, alunecare sau ceva, și nu mai am nicio problemă cu asta. Și tot brusc înțeleg că așa funcționează mintea celor torturați în închisori, în lagăre, și că așa le vine seninătatea. Și nu, nu e ridicol că eu am înțeles într-un carusel ce poate să însemne să mori de moarte violentă sau să fii torturat în lagăr sau într-o închisoare, și nu, nu e ridicolă comparația. Nu văd cum altfel ar fi posibil să ordonez atât de clar și limpede toate ideile astea cu creierul meu, în timp ce mașina coboară lin și se așază pe podea, cuminte și grațioasă ca o pisică. Cineva dă la o parte bara de protecție. Și uite cum umblu singură, uite cum mi se mișcă picioarele de parcă nu uitaseră, acum vreo 30 de secunde ideea de mers și ideea de picior. Doar mușchii feței par în continuare cusuți cu fire de plumb, iar maxilarul este sudat de mandibulă, asta nu știu cum se va rezolva. Și uite cum mă înconjoară Adrian și Alex și Marius și Delia, prietena mea, nu fata din cabină, și plouă peste mine cu „ei, cum a fost” și uite cum vine Arina și mă îmbrățișează:

-A fost super-extra-mega tare! Mersi că te-ai dat cu mine, ești cea mai bună mamă

din lume!