Papagalii

Timp de lectură: aprox. 15 minute

– Tati?

– Da?

– Care sunt fricile bărbaților?

Omul își lăsă ochelarii pe vârful nasului și se uită uimit la fetiță. Nu părea să glumească. Era foarte serioasă.

– Ce întrebare-i asta?

– Întrebare! Ce! Zi, tati: care sunt fricile bărbaților?

– Păi de unde să știu eu?!

– Hai, tati! Răspunde!

– Nu știu!

– Tu nimic nu mai știi, de când…

Fetița se opri la timp, apoi schimbă vorba, foarte veselă:

– Tati? Ce facem azi? E duminică!

– Nu știu… vrei să ieșim cu bicicleta?

– Nu, că mi-a rămas mică! Vrei să râdă de mine copiii din parc? Tati… mi-ai promis că mergem să vedem papagalii!

– Asta-ți promisesem demult, înainte de… și, oricum, e foarte greu să ajungem până acolo. Am avea de schimbat două tramvaie și două metrouri… e prea lung drumul.

– Cu mașina am fi ajuns imediat… dar lasă că e bine și cu metroul. Mă duc să mă îmbrac, tati!

– N-am zis că mergem!

– Am zis eu! Iar tu ai promis! Eu n-am uitat, așa că azi mergem la papagali!

Drumul a fost într-adevăr foarte lung, chiar mai lung decât se așteptase bărbatul; cartierul în care se aflau „papagalii” nu era acoperit de rețeaua de metrou, așa că abia după două ore au reușit să ajungă la Copac. Ca totdeauna când era vreme frumoasă, pe pajiștea de lângă Copac era puzderie de lume bine pregătită: toți aveau aparate performante de fotografiat, iar unii aveau și binocluri. Majoritatea erau persoane singure, între două vârste, dar se puteau zări și câteva cupluri ceva mai tinere, cu copii de vârsta fetiței. Ea îl lăsă pe tati pe rogojină, cu termosul și cu pachetul de sandvișuri, și se duse să se uite la copii; după puțin timp, intră și ea în jocul de touche-touche, râzând și țipând la fel ca toți ceilalți.

Bărbatul se simțea foarte obosit după drumul cel lung, în care vorbise tot timpul. Pentru a nu-l lăsa să se simtă singur, fetița iar îi pusese întrebări despre subiectul ei preferat – Războiul Troian – și omul fusese nevoit să povestească, iar și iar, bucățile preferate ale fiică-sii, care devenise atât de expertă în chestiune, încât de-acum savura numai cele mai excentrice bătălii: Penthesilea contra lui Podarces, sau Hector contra fratelui lui Podarces, povești pe care bărbatul nu le știuse niciodată, dar pe care era nevoit să le afle de pe internet, pe măsură ce fetița nu mai acorda atenție părților clasice ale războiului, cele care îi stârniseră interesul la început și pe care acum le știa ca pe apă, cu memoria ei de copil. Oboseala tatălui era foarte mare, așa că stătea întins pe burtă, cu ochii după fetiță, ca nu cumva să adormă acolo, în umbra moale a răchitelor. După o vreme, copiii fură chemați de părinți la gustarea de fructe, iar fiica bărbatului se așeză și ea, gâfâind, pe rogojină:

– Tati, apă.

După ce bău din sticla albastră de plastic, pe care ea o numea „gurdă”, începu:

– Tati, ce soi este Copacul?

– Specie, nu soi. Soiurile sunt din aceeași specie. Speciile sunt diferite între ele.

– Ce specie este?

– Cèdre sacré… adică cedru de Himalaya. Acolo este țara lui.

– Da’ de ce-i așa urât?

– Așa e el.

– Da’ cuiburile nu-l deranjează?

– Nu l-am întrebat.

– Tati! Eu vorbesc serios!

– Nu știu. Sincer. Dar presupun că nu-i pasă… e prea mare ca să-i pese de cuiburi.

– Pe mine m-ar deranja!

– Pe mine, nu. Mi-ar mai ține de urât.

– Papagalii?

– Da.

– Da’ unde-s, că nu văd niciunul?

– Înăuntru, clocesc.

– Da’ o să iasă, ca să-i vedem și noi?

– Mai pe seară.

– Păi noi stăm până diseară?

– Nu, că avem drum lung.

– Tati! Adică am venit degeaba?!

– Poate avem noroc.

– Noroc? Cum, noroc, dacă nu vedem niciun papagal? Eu…

– Sssst!

Omul văzuse că cei cu binocluri intraseră în agitație, se ridicaseră în picioare și vorbeau unii cu alții, surescitați. Luându-se după ei, toată lumea se ridicase și se adăpostise pe sub răchite, chiar și cei care până atunci dăduseră roată Copacului, fotografiind de zor cuiburile mari, unele globulare, altele plate și altele informe, țesute din fire lungi de ierburi uscate; erau spectaculoase, într-adevăr, dar fără papagali erau doar niște cuiburi mute.

Când văzu stolul venind de sus, fetița se lipi de tatăl ei, strângându-l tare. Aerul era spart de croncăniturile de război. Oamenii de jos fotografiau în disperare. Ciorile dădură două ture Copacului, în înalt, apoi se prăvăliră la atac, țintind cuiburile mari, pline de ouă, cu puii din ele aproape de eclozare.

Papagalii au ieșit toți deodată, cu mult înainte ca ciorile să fi ajuns la cuiburi, și s-au ridicat în zbor, țipând formidabil, acoperind croncăniturile; totuși, bătălia avu loc în preajma cuiburilor, pentru că la-nceput stolul de ciori împinse în jos stolul papagalilor, iar tot spațiul din jurul Copacului se umplu de norișori de pene verzi și negre. Lupta se dădea corp la corp și papagalii pierdeau, dar deodată schimbară tactica: doi sau trei papagali atacau acum o singură cioară, iar trucul funcționă. Chiar dacă multe ciori aveau acum drum liber spre intrările cuiburilor, țipetele de durere ale celor încolțite le speriară pe toate, iar după câteva secunde de derută, ciorile aflate încă în zbor se ridicară și plecară, urmate rapid de cele căzute la pământ, pe care papagalii nu le urmăriseră și acolo. La sol, ei se descurcau mult mai greu decât ciorile.

Lumea aplauda. Copiii, excitați, se zbăteau să scape din mâinile părinților, ca să se repeadă la ciorile căzute și să le omoare cu bețe, dar părinții știau ei mai bine: niciun copil nu reuși să ucidă vreo cioară, cel puțin nu în ziua aceea. Când pădurarii și polițiștii de pe stradă îi văzură pe oameni că încep să strângă și să plece spre mașini, se abținură să intervină și se mulțumiră să observe totul din stradă, de pe bulevardul de lângă parc. Bărbatul și fiica lui au plecat și ei, de mână, spre stația de tramvai; aveau mult de mers până acasă, dar acum aveau într-adevăr ce vorbi:

– Da’ de ce voiau să le mănânce ouăle, tati?

– Ouăle lor sunt aproape clocite. În ele, puișorii sunt vii, vor să iasă, să spargă coaja și să-și înceapă și ei viețile. Pentru ciori, ei sunt foarte gustoși când sunt așa mici!

– Da’ ele ce mănâncă? De obicei, adică?

– Orice. Ca oamenii.

– Da’ ce, noi mâncăm puișori așa mici?!

– Da… nu… e mai bine să nu știi.

– Hai, tati, că iar minți! Ai mâncat tu puișori de papagal?

– Nu.

– Vezi? Ai mințit! Și doar i-ai promis lui mami că nu vei mai minți niciodată!

– I-am promis, da. Așa am promis.

Vocea lui tati se schimbase iar și fetița nu putea să-i suporte vocea asta nouă, așa că recurse la tactica ei obișnuită: schimbă vorba.

– Ce bătaie le-au tras papagalii!

– De data asta. Dar și ciorile sunt foarte bune la bătaie.

– Eu țin cu papagalii! Ei se băteau pentru puiuții lor!

– Poate că și ciorile au puiuți de hrănit.

Fetița tăcu o vreme.

– La asta nu m-am gândit. Dar, tati… când Copacul nu avea cuiburi de papagali, cu ce-și hrăneau ciorile puiuții?

– Cu orice. Ți-am zis. Cu ciorile nu te pui… ele sunt ca oamenii. Nu-și lasă puii flămânzi! Dar, da, ai dreptate, adică papagalii ăștia nu au fost totdeauna aici, au venit doar de câțiva ani, și de atunci ciorile îi tot necăjesc.

– De ce-i necăjesc?

– Pentru că ei nu știu să se bată. Adică nu știau, când au venit în țara asta. Dar au învățat! În țara lor nu sunt ciori, așa că ei erau mai bleguți, așa, mai pacifiști. Numai că și-au dat seama că aici nu merge cu pacifismul, după ce ciorile le-au mâncat primele generații de pui… așa c-au învățat cum să se bată. Ca toți imigranții.

– Dar care e țara lor?

– Acum e asta, în care trăiesc. Dar ei au venit din India. Acolo era țara lor.

– Și de ce-au venit aici?

– Dar noi de ce-am venit aici?

– Ne-a adus mami!

– Și pe ei i-a adus un om. I-a adus din țara lor și i-a lăsat aici. Acum, asta e țara lor.

– Ce om?

– Alexandru. Așa îl chema.

– Și unde e?

– A murit.

Fetița tăcu. Metroul mergea repede, clănțănind din roți. În vagon mirosea urât. Călătorii se uitau numai în ecranele telefoanelor, iar de vorbit nu vorbea nimeni. Drumul era lung. Lumina din metrou era galbenă și slabă.

– Tati? Mi-e dor să mai mergem cu mașina!

– Și mie.

– Când o să înveți să conduci?

– Când termin școala de șoferi.

– Da’ de ce n-ai învățat mai demult?

– Conducea mami.

– Așa e, admise fetița. Am trecut ieri pe la mașină. I s-au dezumflat roțile!

– O să i le umflu eu la loc, promise bărbatul.

– Așa să faci, tati! Auzi, da’ pe ei cum îi cheamă?

– Pe cine?

– Pe papagali.

– Psittacula krameri.

– Nu-nu, adică aici cum îi cheamă, în limba din țara noastră!

– La grande perruche.

– Vezi că știi, tati? Auzi, da’…

– Am ajuns.

După drumul cu cele două metrouri, mai aveau doar de așteptat la tramvai, dar, fiind duminică, tramvaiul venea rar. Fetița era obosită, și bărbatul la fel. Chiar dacă era obosită, ea nu voia să-l lase singur, cu privirea lui stinsă, așa că încercă iar să-l țină de vorbă:

– Da’ mami când vine?

– Curând.

– Mi-e dor de ea!

– Și mie.

– Să faci curat înainte să vină!

– Fac curat în fiecare zi.

– Știu, tati.

Fetița nu mai avea ce să spună. Era și prea obosită. Cât dură drumul cu tramvaiul stătu culcușită în brațele tatălui, deși era fetiță mare de-acum. Și tocmai de-aia știa câtă nevoie are tati de ea: de când mami plecase, tati nu mai era el însuși. Slăbise la față, se îngrășase la burtă, se spăla mai rar și se bărbierea și mai rar, iar ochii lui se goliseră de lumină. Nu dormea nopțile, iar când se trezea fetița, din când în când, auzea parchetul scârțâind: tati se plimba singur prin întuneric, din cameră în cameră, de parcă și-ar fi căutat papucii. Îl auzea uneori oftând și știa că atunci este în camera mare și se uită pe fereastră la noaptea de afară. Ea adormea la loc.

După cină, fetița își făcu programul de seară și apoi își chemă tatăl să-i citească din cartea cea groasă. Bărbatul îi citi cu răbdare, dar fetiței nu-i placea vocea lui monotonă, vocea lui cea nouă; ea voia vocea lui cea veche, cu care tati se scălămbăia în fel și chip, până o făcea să râdă în hohote. Atunci mami obișnuia să țipe la ei de la ea din dormitor și ei își făceau semn cu degetul la gură, apoi continuau lectura în șoaptă, înghiontindu-se pe mutește. Acum nu mai țipa nimeni.

– Și, tati… să nu-ți mai fie frică. O să te apăr eu. Să n-ai nicio grijă! Până vine mami, eu o să te apăr de orice, îți promit! Și eu nu spun minciunile, să știi!

– Culcă-te. Noapte bună și să visezi frumos… s-o visezi numai pe mami. În noaptea aceea, fetița nu visă nimic, iar omul se visă în chip de papagal mare și verde, nevoit să se bată singur cu tot stolul de ciori de deasupra Copacului.