Nicio atingere

Timp de lectură: aprox. 20 de minute

— Pe tip îl știam de câțiva ani, probabil. Interacționaserăm rar, deși ne intersectam cu regularitate. Cum eu mi-am schimbat de-a lungul anilor, mai bine zis în fiecare an, programul de mers la sală, în funcție de cum mi se schimbau activitățile profesionale sau de viață, treceau perioade în care nu-l mai vedeam. Apoi, când reveneam în unele zile dimineața devreme, din nou îl găseam, ca să zic așa, la datorie.

— Deci întotdeauna era acolo dimineața?

— Exact, omul respecta cu religiozitate un program fix. Îmi spusese de el antrenorul, Cristi, la un moment dat, chiar când începusem să merg la sală, dându-mi-l exemplu. Încă nu-l întâlnisem și mi-a zis de el, să tot fie vreo zece ani de atunci. Am un client, zicea, care în fiecare dimineață la ora șapte fix e prezent. Practic, deschide sala. Are 80 de ani. Stă o oră și face antrenament. E căsătorit de vreo zece ani a doua oară, cu o femeie de vreo 50 de ani. Prima soție i-a murit. A crescut patru copii, are o grămadă de nepoți și o afacere care-i susține pe toți, pe care încă o conduce el. Mi-o spusese așa, motivațional, când mă întrebasem eu dacă la cei aproape 40 de ani ai mei antrenamentele la sală vor mai avea vreun efect pozitiv, după sedentariatul de o viață. Are, spunea Cristi, uite că omul ăsta, la 80 de ani, tot mai trage beneficii de pe urma sportului, cum să nu tragi la 40.

— Îmi spui asta și cu un fel de reproș…

Am zâmbit, când l-am auzit. Adi, prietenul meu care este deodată cu mine, are cu totul alte strategii pentru a se menține, decât sportul. Am tras câțiva ani cu gura de el să vină cu mine la antrenamente, dar n-am reușit să-l conving. I se părea scump, i se părea complicat, i se părea dificil. Prefera să țină regim de intermitent fasting, să nu mănânce după ora 18 și alte chestii de genul ăsta. Renunțasem să-l mai provoc pe subiect, mai ales de când avea o parteneră nouă, stabilă și cu care se mutase. Nici nu ne mai întâlneam așa de des, așa că nu mai aveam ocazii multe. Când mă apucasem eu de sportul ăsta de întreținere, o făcusem, de altfel, cumva compulsiv. Eram între relații, cu o accentuată nostalgie după fosta și într-o zi decisesem că vreau să mă pun mai bine în valoare. Așa devenisem peste noapte un client fidel, zilnic al sălii de antrenament. Uneori, chiar de două ori pe zi. Chiar și când mergeam în alte orașe, cu treabă, seara căutam o sală unde să merg să-mi fac programul de sport. Apoi, după vreun an, rărisem ritmul, obsesia s-a transformat cu timpul în obicei bun. După cum sunt mai ocupat sau mai puțin ocupat, în anumite perioade ale anului merg mai des sau mai rar, dar nu am renunțat niciodată și se fac deja vreo zece ani de atunci.

— Nici măcar nu bat vreun apropo, darmite să-ți fac vreun reproș! Ascultă numai aici povestea, că n-are legătură cu refuzul tău de a face sport. La un moment dat, așadar, când mergeam dimineața, am început să mă intersectez cu el, să-l văd prin sală. Uneori mai venea la Cristi să-i ceară câte un sfat, să-l întrebe câte ceva. Dar în general cam avea rutina lui. Acum, când și eu sunt mai puțin dependent de antrenor, înțeleg. Îmi spune la început ce lucrăm într-o zi, bicepși, spate, umeri, picioare, ce o fi, îmi enumeră exercițiile și apoi mă descurc singur. Eventual îl mai întreb câte un detaliu pe parcurs, dacă mai am nelămuriri. Ei bine, tipul ăsta, bătrânul, era, într-adevăr, în fiecare dimineață acolo. De vorbit n-am vorbit niciodată, mai dădeam un bună ziua sau ceva, dar uneori doar îl vedeam prin sală, pe la aparate. Se mișca mai lent decât ceilalți, tinerii, dar avea mereu o poziție corectă, spatele drept, privirea în sus.

— Nu îmi imaginez cum sunt interacțiunile astea acolo, la voi, la sală. Vă vedeți în vestiar și în sala de sport, chiar și la dușuri, aceiași oameni mereu? Ajungeți să vorbiți, să vă împrieteniți, să schimbați vorbe etc.?

— Dacă mergi cu program fix, ajungi să îi întâlnești mereu pe cei care au același program, normal. Dar pe lângă ei, sunt și alții cu program fluctuant. În fine, pe unii ajungi să îi știi ca de-ai casei și îi saluți, normal. De intrat în povești eu nu prea intru, că nu-i firea mea, salut la sosire, îmi fac treaba, salut la plecare și-mi văd de drum. N-am ajuns să mă împrietenesc sau să am povești mai personale decât salutul, doar cu antrenorul și, ocazional, cu vreun „coleg” care a venit el mai mult spre mine. Deși este un loc unde se pot lega prietenii, presupun. E trafic, ca să zic așa, cum eu merg de zece ani, am văzut mulți care s-au perindat, perioade mai lungi sau mai scurte. Și cred că pot să-i număr pe degetele unei mâini pe clienții care au fost acolo când am început eu și care mai sunt și acum. Mă rog, unii probabil mai sunt, dar nu ne intersectăm, avem alte zile sau ore în care mergem.

M-am oprit o clipă din poveste, pentru a învârti o țigară. Era încă o toamnă frumoasă și foarte caldă, în prima jumătate a lui octombrie, și era ultima seară în care îmi propusesem să mai fumez. De a doua zi urma să mă trezesc nefumător. Adi mă rugase să-i învârt și lui una, iar acum stăteam în tăcere amândoi, în vreme ce eu manufacturam. Fumam de la începutul anului țigări învârtite de mine, după un episod de COVID agresiv din iarna trecută, urmat de o tuse îngrozitoare care nu mă lăsa noaptea să dorm și mă dusese la analize la pneumologie. Mi se recomandase să mă las de fumat, dar pentru moment alesesem să trec de pe țigări clasice pe tutun, din care-mi învârteam eu. Iar acum, după episodul de la sfârșit de septembrie, din vacanța aceasta de toamnă, decisesem momentul în care urma să mă las. Exact a doua zi urma să fie. Nu simțeam nicio presiune. Fumam cum fumam de obicei, fără gândul că a doua zi se va schimba ceva. În timp ce învârteam tutunul în foiță, simțeam pe față și pe ceafă aerul ușor răcoros și plăcut al toamnei, încă o toamnă, una pe care cumva o simțeam ostilă în blândețea ei.

— Într-o zi, am continuat apoi, în timp ce trăgeam din țigară și lăsam fumul să iasă din plămâni, să se amestece cu aerul toamnei, acum câțiva ani, am văzut o scenă cu omul ăsta care mi-a rămas în minte. Alergam pe bandă, undeva aproape de recepție și de ieșirea din sală. Era iarnă și ieșise din vestiar îmbrăcat, gata să plece. La recepție era o fată, pe vremea aia era deja veterană, avea vreun an-doi probabil de când lucra acolo. Acum nu mai e, sunt noi recepționerele, nici nu le-am învățat încă chipul, dacă le văd altundeva decât acolo, nu le recunosc. În fine, ce voiam să zic e că apare tipul dinspre vestiare, iar eu urmăresc în timp ce alerg pe bandă. Fata de la recepție vorbea cu un client, părea că explică ceva sau că încheie un contract, așa ceva. Tipul, zic de ăsta bătrânul, cum venea dinspre vestiar putea ieși direct pe ușă, recepția ar fi rămas în urmă, lateral, nu ai recepționera în față, la ieșire. Dar nu, omul nu iese. Se oprește în dreptul recepției, se întoarce și așteaptă. Așteaptă câteva zeci de secunde, până când recepționera își ridică privirea dinspre ce făcea ea acolo cu clientul cel nou. Omul își duce palma la piept, face o ușoară plecăciune, o salută și verbal, abia apoi se întoarce și pleacă.

— Adică…ce vrea să zică asta?

— Păi, ce să zică? Omul putea foarte bine să plece pur și simplu, dar nu, un soi de politețe, de eleganță de-asta aristocrată, să zicem, fără să o conotez negativ, l-a făcut să nu se simtă în largul lui plecând, fără a o saluta pe fătuca aia de la recepție. Ea-l primise, de dimineață, la sosire, tipul nu putea ieși fără să o salute la plecare. Înțelegi? Adică…

— Un tip de modă veche, observă Adi, în timp ce pufăia din țigară, netrăgând niciodată în piept, ca fumătorii, ci jucându-se doar cu gustul fumului protejat între obraji. În fond, ce te-a atras la el? Poate gândul că ai vrea să ajungi și tu așa? Sau sentimentul că nu vei ajunge niciodată?

— Da, nu știu, poate și una și alta. În fine, asta era acum câțiva ani, mi-l scosesem între timp din memoria frecventării sălii, până acum, când am reînceput să merg, din septembrie, dimineața, de patru ori pe săptămână. Forțând cumva și un efort de voință, dus poate iar puțin spre obsesional, cu cele șapte, în total, ședințe săptămânale. Dar pe el îl întâlnesc doar în zilele în care merg la prima oră.

— Ești prea critic cu tine însuți, chiar și când faci ceva pentru tine. Nu cred că obsesionalul este implicat aici, ai avut nevoie de ceva care să te facă să te simți bine, și sportul a fost, în acest moment, o soluție la îndemână și verificată. Mi se pare că e un sprijin sănătos la care poți apela.

Am zâmbit, poate mai mult în sinea mea. Adi este un prieten bun. Mi-a fost un sprijin solid în momente dificile. Plecam, întotdeauna, după o discuție cu el, mai optimist, mai pozitiv, mai încrezător. Știa să pună o oglindă în care să mă văd nedeformat. Cumva, între noi, se crease un fel de simbioză. Câtă vreme nu apăruseră partenere, care inevitabil duc la limitarea, cel puțin ca timp, a relației dintre doi prieteni.

— Oricum, chestia ciudată e că niciodată nu mă nimerisem în vestiar cu el pe același culoar cu dulapuri. Niciodată nu-l văzusem cum se dezbracă și cum se îmbracă. Asta până acum. Și nu e vorba doar despre ce s-a întâmplat, pentru că încă de la venire mi-a atras atenția fix asta, cum se dezbrăcase.

— Cum se dezbrăcase? Dar de ce contează asta? Sau, mă rog, nu știu dacă înțeleg…

— Fii atent, la sală, în vestiare, descoperi omul și după felul în care se dezbracă și se echipează, apoi după felul în care se dezechipează și intră la duș, respectiv după cum se îmbracă și pleacă. E o întreagă panoramă, dacă-ți propui să observi. Sunt oameni care au siguranță în mișcări și dau de pe ei jos hainele cu dezinvoltură, netemându-se să-și expună corpul față de ceilalți, alții care o fac cu sfială, acoperind părți din corp, unii își aruncă hainele pur și simplu în dulapuri, alții le aranjează cu atenție la dungă, unii intră la duș cu chiloții pe ei, dându-și-i jos – sau nu! – doar în cabină, alții se dezbracă total cu dezinvoltură la dulap, își pun prosopul în jurul șoldurilor și se duc așa spre dușuri, în fine, este, cum spuneam, interesant de observat. Dar să revin la omul ăsta, mă nimerisem pentru prima dată cu el alături, în vestiar. În timp ce mă dezbrăcam și mă echipam de sport, trăgeam cu ochiul și spre el. Și-a pus haina întâi pe umeraș, apoi s-a așezat pe banchetă. Și aici a fost chetia asta ciudată, pe care n-am mai văzut-o, cred, niciodată. Să-ți zic cum fac eu, de exemplu.

— Adică vrei să îmi explici cum te dezbraci?

— Da, ok, hai că știu cum sună. Dar o să vezi că are sens. După ce îmi dau jos haina, respectiv cămașa sau tricoul, îmi iau tricoul de sport. Până aici, nu mă ating de pantaloni și de încălțăminte. Îmi pun la îndemână șosetele de sport și adidașii. Îmi dau jos, stând în picioare, încălțămintea de stradă, apoi schimb șosetele de stradă cu cele de sport, fără să pun piciorul pe pardoseală, fără să mă așez, tot din picioare. Abia după ce am șosetele de sport luate, pun piciorul jos. Și apoi îmi dau jos pantalonii, tot din picioare, iau șortul pe mine și mă încalț cu adidașii.

— Am înțeles, pare destul de logic și de bine calculat, a râs Adi.

— Măi, știu, repet, pare aiurea să descriu scenariul ăsta, dar chestia e că atunci când o faci, ai un instinct, totul merge conform acestuia. Dar dacă nu ai un instinct format natural, cred că te împiedici cumva, devine un proces stânjenitor. Ei, tipul ăsta, după ce și-a pus haina pe umeraș, cum ziceam, s-a așezat pe banchetă. Nu și-a dat jos pantofii. A sta câteva zeci de secunde așa. Am crezut că doar se odihnește și apoi se va ridica. Dar, și aici e chestia ciudată, cum stătea așa așezat, a început să se dezbrace. Și-a desfăcut cureaua de la pantaloni și apoi tot așa, din șezut, și-a dat jos pantalonii. Mă rog, nu și i-a dat de tot jos, că nu avea cum, și i-a împins doar pînă spre genunchi întâi. Asta n-am înțeles deloc, e super incomod să-ți dai jos pantalonii șezând, de ce să nu stai în picioare, să-i lași să alunece în jos sau să-i tragi cu ușurință? S-a chinuit, așa, șezând, să-i tragă pe sub fund până la genunchi. Apoi iar a sta așa vreo 10-20 de secunde. Nu-și dăduse încă pantofii jos. Din poziția asta și i-a mai tras apoi peste genunchi, până la glezne. Abia atunci s-a apucat să-și desfacă șireturile la pantofi, să îi dea jos, să scoată cu totul pantalonii. Ajuns aici, abia, s-a mai ridicat în picioare, și-a căutat în geantă șortul, l-a luat și s-a încălțat. M-am uitat în tot timpul ăsta cumva cu stupoare, încercând nici să nu îl fac să simtă privirea mea.

— Poate că pur și simplu este o chestie care ține de bătrânețe?, se întrebă, poate mai mult pe sine, Adi. Da, așa cum descrii, pare într-adevăr ciudat. Un fel de oboseală sau poate de retragere spre sine, poate de timiditate sau de rușine?

— Nu știu, poate, deși n-am simțit că ar fi chestie de oboseală sau de rușine, mai degrabă un fel de stângăcie. Mi s-a părut în același timp duioasă, ca și cum aș fi văzut asta la un adolescent, care acum începe să experimenteze, doar că era un om bătrân de fapt, un adolescent bătrân. Apoi, pentru prima dată mi s-a întâmplat să interacționez cu el și în sală. Făceam pauză la un aparat, eram între două serii, când a venit și m-a întrebat dacă poate folosi și el aparatul în pauza mea. Am încuviințat, normal. S-a așezat și a schimbat greutatea, punând una mult mai mică și a râs, uitându-se spre mine: La 90 de ani, cu 5 kg este bine. Am zâmbit, nu știam ce să zic, eram de acord că e bine. Apoi, în mod surprinzător, când a terminat seria lui, s-a uitat la mine și mi-a zis chestia asta personală: Se vede că ați avut o vacanță frumoasă. Ați revenit mai bronzat. M-a lăsat perplex. Omul mă observase, probabil, acum vreo săptămână-două, apoi constatase că am lipsit o săptămână, cât am fost plecat cu voi în vacanță, iar acum remarcase că eram mai bronzat.

Adevărul este că, de fapt, vacanța nu fusese chiar frumoasă, dar mă întorsesem mai bronzat. Alesesem să mai am o ieșire, la sfârșit de septembrie și început de octombrie, cu gândul că poate va fi o încheiere mai senină a unei veri care nu-și făcuse treaba așa cum mi-ar fi plăcut, deși călătorisem aproape toată luna august. Nu sunt un mare prieten al aeroporturilor, boomer care a călătorit în tinrețea lui doar cu trenul și apoi cu mașina, până să ajungă să aibă resursele pentru avion și până să apară oportunitățile acestor zboruri low cost, care permit, în zilele noastre, să călătorești și să descoperi lumea mult mai ușor ca în urmă cu 10-20 de ani. Aeroporturile mi se par oarecum zone de tranzit, în care lumea se înghesuie și se spiralează în jurul ei înseși. Mi s-a întărit senzația cu ocazia acestei vacanțe. Ce șanse ar fi fost să mă gândesc că exact în aeroport aș putea să o întâlnesc? Relația asta mă cam dăduse peste cap. Nu foarte lungă, dar intensă, cel puțin pentru mine, mă lăsase cumva descoperit, încă. Rămăsesem cu gândul agățat încă de ea. Îmi plăcuseră chestii pe care le consider decisive, dar, firește, sunt conștient și de subiectivitatea privirii mele. Dinspre ea, probabil fusese altfel. Oricum, venise pe neașteptate și se încheiase cam la fel, rămânând și o suspendare în urma acestei încheieri, într-un ceva incert. Poveste clasică, un fost – ah, foștii ăștia, care apar când nu mai sunt actuali! – apăruse pentru a tulbura ceea ce părea că s-ar putea lega mișto între mine și ea. În plus, mai fusese și ultimul nostru dialog, cu pendularea între un așteaptă-mă, aș vrea să mă aștepți, respectiv un nu mă aștepta, nu e corect să-ți cer asta, du-te pe drumul tău. Trecuseră câteva luni, n-o mai întâlnisem deloc, fusese o vară oarecum îngălată, în ciuda soarelui ei. Nu aveam chef să fac mai nimic. Nici să mă orientez înspre alte date-uri. Lăsam doar timpul să treacă. Citisem,  mă plimbasem, făcusem plajă. Iar acum, din septembrie, reîncepusem sportul mai sistematic. Vacanța asta de sfârșit de vară, pe final de septembrie, trebuia să aducă un val de pace. Dar aeroporturile au, se pare, socotelile lor. Când o văzusem că se așază la coadă la poarta de îmbarcare, instinctiv lăsasem privirea în jos. Eu stăteam încă pe un scaun, în sala de așteptare. Într-o fracțiune de secundă am procesat: este ea, mergem cu același avion, este însoțită de el. N-am avut altă soluție la îndemână, decât acest lăsat al privirii în jos, spre telefon, după ce o milisecundă privirile ni se întâlniseră. O lașitate, poate. Sau o formă de protecție. Vacanța mi-a fost în întregime bruiată. N-am mai putut să mă bucur de ea, deși soarele blând și frumusețea insulei au fost seducătoare. Dar, cum se știe, pentru a fi sedus, un om trebuie să aibă disponibilitatea emoțională de a se lăsa sedus. Mă gândeam că și ea este pe aceeași insulă, dar nu cu mine. La întoarcere, eram, clar, mai bronzat. Mă întreb cum voi fi arătat pentru ea în aeroport, la prima oră, în tricoul meu alb, cu brațele încrucișate, când a apărut, coborâtă dintr-un bus. Stăteam în fața aeroportului, cu Adi și prietena lui. S-a apropiat și s-au salutat, au schimbat două vorbe. Era singură. M-am purtat stupid. Stupid, dar atât de normal, totuși. Ce să fi făcut? M-am uitat în zare. Apoi, prin aeroport, se simțea aerul încărcat. M-am dus la ea, stătea la coadă, la duty free, și i-am atins brațul. A ridicat privirea și a zâmbit. Am vrut să te salut, să nu crezi că n-am vrut să te salut. Zâmbea, fără niciun cuvânt. Cu zâmbetul ăla de cumințenie senzuală pe care i-l știam. Ce puteam să fac mai mult? Scuze, sunt încă rănit, nu sunt ok pt small talk cu tine, era, de fapt, ceea ce transmiteam. Dar am făcut un efort să vin să te salut, să nu zici că sunt bădaran. Apoi, m-am așezat pe un scaun cu privirea în telefon. Aș fi vrut să o iau în brațe, să o iau acasă, de fapt. Din aeroportul ăla străin. A trecut pe lângă mine, iar în avion privirile ni s-au mai întâlnit, la un moment dat, la final de vară și de vacanță. Trecuseră câteva zile de la întoarcere, iar acum, după întâmplarea de la sală, îi povesteam lui Adi și încercam să-mi pun ordine și liniște în gânduri, în emoții, în sentimente.

— N-am știut, Adi, ce să-i răspund. Cum să-i fi zis că am avut o vacanță mai degrabă tensionată? Că eram bronzat era evident. I-am zâmbit doar, fără să spun nimic. Dar cumva, nu știu, deși era prima dată când schimbam niște vorbe, altele decât un bună ziua, am simțit o empatie și un flux energetic uman schimbat între noi. Dar fii atent, că acum urmează, de fapt, chestia care m-a dat peste cap.

— Mai fă-mi, te rog, și mie o țigară, înainte.

 Simțeam că temporizează și el. Am învârtit două țigări, așteptând și ca un grup gălăgios oprit lângă masa noastră să-și aleagă locul unde să se așeze. Terasa se umpluse de lume, în seara asta de octombrie care nu se decidea încă să devină mai tăios, ci păstra lentoarea verii în aer.

— Ieșise din sală cu vreo zece minute înaintea mea, mergând spre vestiar. Când am ajuns și eu în vestiar, stătea pe băncuță, cu capul în mâini. Părea că stă așa, pur și simplu, și se odihnește. Nu mai era nimeni, decât el, și nu am zis nimic. M-am schimbat repede și am intratat la duș. Când am ieșit, după încă vreo zece minute, era tot acolo, în aceeași poziție. Mi s-a părut ciudat, dar tot nu am făcut nimic. Am început să mă îmbrac și atunci a mai venit un tip să se schimbe. Era grăbit și a trecut pe lângă omul ăsta, prin fața lui, de fapt, și cum stătea așa, cu capul în mâini, l-a atins, probabil, în treacăt, cu geanta și l-am auzit rostind un Mă scuzați. A fost o mișcare în care cumva i-am observat brusc bătrânului un soi de rigiditate și, după ce mi-am încheiat cureaua l-am atins pe umăr: Vă simțiți bine? Atunci a început tot tămbălăul, sunat la urgență, salvarea, poliția pentru constatare etc. Îți dai seama, poate am fost ultimul om cu care a schimbat două vorbe. Despre vacanța mea și despre bronz. Amabilități, small talk.

— Stranie experiență, așa e. Îmi pare rău că ai trecut prin ea.

Era deja întuneric și târziu, ne-am băut ultimul deget de vin din pahar fiecare. Chelnerița, cu care flirtasem oarecum în urmă cu câteva zile, obținând și numărul ei de telefon, ne-a întrebat Mai aduc ceva?, cu accentul ei unguresc, amuzant. Am negat, nu mai doream nimic. De fapt, nici numărul, odată obținut, nu-l mai doream.

— Și tu, cum ești?, m-a mai întrebat, în timp ce așteptam nota de plată.

Am ridicat din umeri. Ce să-i răspund? Îmi plăcuse seara, cu aerul ei cald, cu paharul cu vin.

— Am văzut aseară, cu Andreea, filmul ăla premiat la Cannes, Frunze căzătoare, Aki Kaurismäki. L-am descărcat de pe torrente, n-am avut răbdare să intre în cinematografe. Ți-l recomand. Am avut cu ea o dispută: de ce-i zice Frunze căzătoare. Poate după ce îl vezi și tu, îmi spui ce crezi.

Am încuviințat din cap. Știam că nu-l voi vedea, decât atunci când va intra în cinematografe, adică peste vreo lună-două.

(n. 1974, Cluj-Napoca) debutează editorial în 2008 cu un volum de poezie. Urmează două romane, Istoria lui Răzvan (Editura Arthur, 2014), nominalizat la Gala Bun de Tipar, și Partaj (Editura Art, 2016), volumul de poezii În sfârșit am o viață perfectă (Editura OMG, 2021), respectiv volumul de proză scurtă O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă (Editura Polirom, 2022). Scrie articole de opinie și de specialitate în Dilema veche, Școala9, Perspective, Revista cercurilor de lectură etc., a publicat proză scurtă în reviste ca iocan, Familia, Vatra, Echinox, etc., precum și în antologii. A fost membru al juriului Concursului de creație literară Trofeul Arthur, al Concursului de creație literară Locuiește în poveste! și al Concursului de manuscrise Prozoteca.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%