Cara Catalina!

Timp de lectură: aprox. 20 de minute

De Vovidenie, Cătălina s-a sculat mai devreme ca de obicei. Las` că nici nu prea pusese geană pe geană nopticica toată. Seara, cînd a intrat la el să-i ducă cina, să-i facă injecția și să-l pregătească de culcare pe don Bruno, l-a găsit cu televizorul deschis ca întotdeauna: acum se uita ca hipnotizat la un hamster băgat într-un maţ de sticlă, gros cam cît trupul lui şi cu multe coturi. Cică cercetătorii voiau să demonstreze ce flexibilă e șira spinării bietului animal: se putea întoarce în acel maţ! După ce alerga într-un sens, şi alerga, şi cotea, şi cotea degeaba, fiindcă nu ajungea la nici o ieşire, hamsterul se întorcea – dîndu-se peste cap, subţiindu-se, îndoindu-se – şi iar alerga, dar în celălalt sens, şi alerga, şi cotea, şi cotea degeaba. Orribile! a zis Cătălina acoperindu-și ochii. Questo sono io, cara Catalina! a răspuns domnul, încercînd să ascundă sub un mic rîs atîta amărăciune din glas, încît au trecut-o fiorii. În camera ei, s-a așezat pe pat cu mîinile în poală, rămînînd un timp stană de piatră. Amintindu-și fără vrere de obișnuințele de demult ale bunicii din ajunul Vovideniei, și-a zis hotărîtă: hai, frate, să fac și eu așa pentru sănătatea lui signor Bruno, să am sufletul împăcat că am încercat și asta! Așa că în noaptea abia trecută Cătălina a urmat întocmai tradiția priveghiului românesc: s-a rugat și a bătut mătănii și seara, și la miezul nopții, și spre dimineață; a lipit o lumînare aprinsă de marginea unui borcan cu apă pusă ”la privegheat” și a stat mai mereu cu ochii pe ea, temătoare să nu se stingă sau să se desprindă și să se întîmple vreo dăndănaie. Ba chiar a frecat ferestrele și ușile cu usturoi, să țină farmecele departe de casă!

Acum, încă buimacă în așternut, cu inima ticăindu-i, trage cu urechea la liniștea casei. Cînd l-a auzit pe don Bruno tîrșîindu-și papucii dinspre baie spre dormitor, a răsuflat ușurată. Mergea ținîndu-se de pereți, dar încă se ducea pe propriile picioare să-și facă nevoile, nu accepta pempărși. S-a scuturat de gîndul care o încerca tot mai des în ultimul timp: cum va fi cînd nu va mai putea? Questo sono io, cara Catalina! S-a dat jos din pat, și-a pus halatul flaușat și a ieșit tiptil. A făcut duș în baia ei, frecîndu-și trupul cu mănușa aspră pînă s-a înroșit. S-a spălat și pe cap să nu-i mai miroasă părul a fum de lumînare și a usturoi. În timp ce-l usca cu foehnul, s-a urcat pe closet: numai așa putea să se vadă mai jos de brîu în oglinda de pe ușă, că în camera ei nu avea oglindă și să iasă goală pe hol n-ar fi cutezat nici în ruptul capului… Doamne, ferește, ce-i mai crescuse fundul! Ai-ai-ai, ce ghiozdan are fata mea, de geme patul sub ea, își aminti – și carnea i se înfioră toată – cum glumise bărbatu-său, strîngîndu-i înfrigurat bucile la prima lor revedere. Adică de Paști. Că pe atunci, cînd spăla vase cu Lili la o trattoria, au putut să mai tragă amîndouă o fugă în țară, pe urmă, aleluia: prin mai s-au angajat la niște bătrîni. Cătălina la don Bruno, bolnav. A avut menajere bunicele înainte de a-l interna într-o clinică, o lămurise signora Federica, fata lui care locuiește în alt oraș. Boala agravîndu-se, chiar dacă încet, într-o zi tatăl a hotărît: Vreau acasă! Dacă e să mor – dar nu sînt pregătit, deci nu voi muri –, vreau să mor în patul meu. Caută iar pe cineva să mă îngrijească, Federica! Și așa a apărut Cătălina în viața lui. La numai cîteva zile după ce s-a mutat la el, bătrînul a zis parcă altcuiva, că se uita pe pereți: sei carismatico, iar ea protestase: no, no, mi chiamo Cătălina!, făcîndu-l să rîdă cu poftă. Iar după vreo două luni de la angajare, tînăra femeie l-a auzit spunîndu-i mulțumit la telefon fiică-si: am cea mai bună menajeră din lume, mă simt renăscut! Închizînd telefonul, s-a întors către Cătălina:

–           Drept mulțumire pentru cum te porți cu mine, la toamnă, pe răcoare, te voi duce cu mașina să vezi Italia, tesoro!

În cameră, Cătălina s-a îmbrăcat cu grijă: bluză albă călcată la marele fix, de te puteai tăia în gulerul și manșetele ei, vestă și fustă neagră de tricot. Că într-o zi ca asta nu se cade cu blugi și pulovăr, e sărbătoare mare și în plus merge și la biserică. S-a pufuit și pe cap, și pe piepți cu apă de colonie, și-a pus cerceii și brățara de argint, brelocul cu cei doi pești de alpaca la cureaua ceasului și, gata! Mulțumită de cum arăta, și-a tras halatul pe deasupra și a pregătit micul dejun pentru domnul. A orînduit pe tavă frumos vesela sclipind de curățenie: cuțitaș pentru unt, lingurițe, farfurie cu pîine prăjită, ceainic de porțelan și pahar de ceai, tot-tot-tot. Se făcuse ora opt, era timpul. S-a dezbrăcat de halat, s-a uitat fugar în oglinda din hol și, cu cana cu apă privegheată într-o mînă, a bătut încetișor la ușă. Cara Catalina, cara Catalina!, veni melodios răs­punsul și ea a intrat, fericită. Domnul și-a întors din pat capul și chiar și prin semi­întuneric Cătălina a văzut că era parcă mai palid ca ieri, cu nasul mai ascuțit ca ieri, dar cu același zîmbet larg. I-a răspuns zîmbind larg. Cu aerul dintotdeauna că nu se întîmplă nimic deosebit, a cules sprintenă de pe jos într-o pungă șervețelele antibacteriene folosite, prosoapele năclăite, bucățelele de hîrtie igienică pline de muci, flegmă sau scuipat și, înșfăcînd punga, a dus-o în baie. Revenind, înveli bine-bine bolnavul, trase perde­lele din geamuri și deschise larg una din ferestre, să iasă izul de medicamente și toate duhorile nopții. Of. A rămas în picioare, uitîndu-se în jur să vadă dacă mai e ceva în neregulă. Amestecînd cuvintele italienești cu românești și cu gesturi, i-a spus repede, ca să nu se răcească ceaiul, povestea zilei curente, 21 noiembrie: ziua sfîntă a Intrării Maicii Domnului în biserică. Și de tradițiile din ajun din țara ei i-a vorbit cum a putut: priveghere, usturoi, apă sfințită… Și a arătat spre cană, rugîndu-l să bea, iar el, poate pricepînd ce-a zis, a băut cîteva guri ca un copil ascultător. După care femeia și-a muiat degetele în ce rămăsese și a făcut cruce spre toate colțurile camerei, apoi pe fruntea și pe obrajii galbeni și deasupra trupului acoperit cu plapuma. El la rîndul lui i-a atins ușor cu palma obrazul bucălat, i-a dat deoparte cu blîndețe bretonul strălucitor și, primind direct în ochi lumina caldă și intensă din ochii ei negri, a zîmbit iar, murmurînd recunoscător: cara Catalina, cara Catalina!

Femeia a închis fereastra, a ieșit și s-a întors cu tava cu micul dejun.

–           Vă las să mîncați, luăm medicamentele după. Și vă aduc îndată apa caldă, șervețelele igienice și prosoapele. Eu o să mă duc pe urmă la biserică, dar numai pentru vreo oră. Sper să nu vă plictisiți.        

–           Ah, i-a răspuns domnul arătînd plasma aproape cît peretele, o să mă uit la viața pămîntului și la minunile universului, știi doar că nu mă satur niciodată să le văd.

Știa, cum să nu, cum știa și că se uită pe ascuns la desene animate, că doar îl găsise de multe ori adormit cu televizorul deschis iar Tom și Jerry, rățoiul și tot felul de alte drăcovenii, pe care băiatul ei deja nu le mai servea, se smotoceau de mama focului pe ecran! Îl lăsa tot deschis, să nu se rușineze omul, și se retrăgea tiptil : signor Bruno a dat în mintea copiilor!

–           A, și să n-aveți grijă, il prossimo anno sará un buon anno. Astă-noapte a nins puțin, e semn buuun!, a adăugat ea convinsă, cu mîna pe clanță. Domnul a rîs cu hohote enorme. La fel rîsese numai cînd, întrebînd-o de ce nu se mărită maică-sa din nou, Cătălina i-a răspuns că la ei, dacă o femeie trece de șaizeci de ani, nici vîntul nu-i mai ridică fusta.

***

De dimineață, îi trimisese un sms lui Lili: poate vine și ea la biserică, că tare îi e dor să se vadă și să vorbească și ele ca oamenii. Fiindcă prin telefon, eh… vorbesc rar, că nu-și văd capul de treburi și nici nu e bine să trăncănești prea mult dintr-o casă străină. Lili i-a răspuns că da, vine. Lili, vecina din România! Prietena ei, ba chiar sora ar putea zice acum – ce-i drept, una mai coaptă, cu fată deja studentă. Ea o chemase în Italia cînd Cătălina și bărbatu-său au rămas fără serviciu, că era venită dinainte și avea curaj. Tare bine i-a prins că vecina rupea deja binișor italienește și-a scutit-o la început de emoția întîlnirilor cu patronii italieni. Și împreună s-au mutat în anul acela dintr-un loc într-altul, împreună au trecut prin rele și bune, împreună au plîns și au rîs. Și iaca, nu se mai întîlniseră de aproape două luni! Nu erau de felul lor bisericoase, nu mergeau duminică de duminică la slujbă, dar oricum o făceau mult mai des decît în țară: preotul cel bătrîn strînsese cu blîndețe în jurul lui comunitatea iar comunitatea, ”mieluții arși de dor”, cu vorbele sale, se lăsase cu ușurință strînsă: că numai la biserică mai auzeai limba ta, mai găseai o vorbă bună, o mînă de ajutor la nevoie, ba chiar și un loc de muncă…

Patru străduțe mai la deal, în vechea chiesa rumena se adunaseră mai toți cunoscuții: copii, tineri și mai puțin tineri, femei și bărbați. Îmbrăcați groscior, stăteau cuminți cu lumînările aprinse în mînă. Prin geamurile colorate de sus, raze albe și aurii, roz, albastre și de un verde pal plouă pe fețele lor, pe mîini, pe haine. Cătălina o zărește mai în față pe Lili cu fecioru-său alături. Și cei doi au văzut-o, o salută dînd din cap și se întorc iar spre altar. Preotul deapănă povestea Vovideniei, aceeași pe care Cătălina i-o spusese dimineață stăpînului. E sărbătoare a luminii, zi în care cerurile se deschid, iar dorințele voastre cele mai neprihănite se îndeplinesc la mare rugăciune, cum s-au îndeplinit rugă­mințile Sfinților Ioachim și Ana să fie părinți. Împăcați-vă dacă sînteți certați, iertați greși­ților voștri și rugați-vă din adîncul sufletelor. Că numai așa suferințele și dorurile voastre, dragii mei cei pribegiți departe de țară și de cei iubiți, se vor alina!, strigă cu glas înalt părintele.

La ieșire, cele două prietene se prind strîns în brațe și lacrimile curg din belșug pe obrajii lor. Lili, pe nerăsuflate: baba mea e-o nebună, a fost şefă mare cîndva și se poartă tot ca o şefă şi acum, mult după ce-a ieșit la pensie. Chiar dacă nu pleacă mai nicăieri, nu uită să se îmbrace în fiecare zi din cap pînă în picioare asortat ori în aceeaşi culoare, ca regina Angliei, dar o face pe ameţita cînd e vorba să fie atentă la ce-i cer alții. Într-o zi am auzit-o vorbind cu unul dintre prietenii ei – că pusese mobilul pe difuzor și își șmăcuia la oglindă fața de schelet ambulant. L-a întrebat: ce mai face mama ta? Mama mea e bine, a răspuns acela, a murit acum o lună. Păi cum bine dacă a murit? Păi avea 91 de ani, a fost lucidă pînă în ultima clipă şi n-a suferit nici o zi: atac cerebral fatal. După un timp, iar l-a întrebat: ce mai face mama ta? Femeile chicotesc. Și, continuă Lili surescitată, după fiecare propoziție, după fiecare indicație, baba mi se uită drept în ochi și zice: daaa? daaa? Un da repetat, suitor şi ascuţit ca un burghiu care mi se înfige drept în frunte. Dacă nu m-ar plăti mulțumitor, aș da-o dracului urgent. Smiorcăindu-se în batistă: mai ales că mama pare să-și fi pierdut mințile. Bărbatu-meu se duce rar s-o vadă, muncește pe șantier, doar știi. Ieri mi-a zis la telefon că a fost pe la ea: stătea pe marginea patului, cuminte, cu privirea pierdută, abia răspunzînd la bună ziua. După ce i-a povestit ce-am mai făcut noi cu toții în ultimul timp, ea l-a întrebat ce-am mai făcut noi în ultimul timp şi el a luat-o de la capăt. Nici o reacție. A întrebat-o dacă o doare ceva – nu. I-a spus că s-a schimbat mult (deşi la faţă cică arată bine), l-a întrebat cum. Că nu mai zîmbeşte, nu mai rîde. I-a răspuns că e amarnic de sîngură. Și cum avea pe masă un clopoțel, că probabil se pregătește din noiembrie de Anul nou, bărbatu-meu a luat clopoţelul, a sunat din el, a urat-o precum copiii cu aho, aho, întinzînd apoi mîna să-i dea colacu’ şi francu’. Doar atunci a zîmbit, biata mămăica mea! Și tare mi-i dor de ea, n-am văzut-o de la Paști… După o lungă pauză, Cătălina, strîngîndu-și înfrigurată fularul în jurul gîtului: eu fac ceas de ceas pe mine de frică să nu-mi moară în brațe signor Bruno al meu. Altfel, e om tare cumsecade, nu mă pot plînge de nimic. Ooof, se caină cu reproș cealaltă, ce vorbă! Amară mai e străinătatea! Amărîtă viață să pleci de lîngă familie ca să speli la cur niște moșnegi pentru un pumn de bani nenorociți…

Mezinul ei începe să butoneze încruntat telefonul. Suflîndu-și nasul, mama schimbă iute vorba:

–           Află, Cătălina, că Vlad al meu e la înălțime: după ore, îl ajută la treburi pe pictorul de la noua biserică românească. Știi, se construiește alta…

–           Cum adică, ce face?

–           Păi amestecă culorile, spală pensulele, vasele și tot așa. Poate fură meseria și ajunge și el pictor, răspunde Lili luîndu-și feciorul cu tandrețe de umeri. A, și mai află că un sfînt pictat pe pereți va fi al nostru!

–           Un sfînt va fi al vostru?, întreabă uluită prietena, ciulind urechea: ăsta e semn bun!

–           Da, contra bani. Mă rog, popa de-acolo a făcut o reducere în contul muncii lui Vlad, da` tot e ceva. Vrei să te prinzi și tu? Împărțim la trei suma de șapte sute de euro și o plătim în rate. Se merită, numele noastre și-a neamurilor vor fi apoi pomenite în veci la fiecare slujbă!

Cătălina dă iute din cap, da, da, de acord. Și chiar atunci o sună pe mobil feciorașul din țară. N-ar putea să explice de ce primul lucru pe care i l-a spus după ce el i-a amintit din nou să-i trimită tableta cu autocarul chiar săptămîna următoare a fost că va plăti în rate un sfînt de pe peretele noii zidiri a comunității românești. Și nici n-a priceput de ce băiatul a izbucnit în rîs, întrebînd-o: adică prima rată pentru cap, a doua pentru piept, a treia pentru burtă și tot așa, invers decît cu Ana meșterului?

–           Ce Ană, mă, ce meșter? Nu cunosc nici o Ană și nici un meșter, ce tot îndrugi acolo? se supără mama. Hai că mă grăbesc la cumpărături, m-am întîlnit cu Lili și Vlad la biserică și trebuie să mă întorc acasă, moșneagul meu a rămas singur, săracul. Vă sun eu la noapte! Hai, Lili, făcu agitată și confuză după ce închise mobilul, vreau să cumpăr un pește pentru deseară.

–           Da, că bine zici, e dezlegare la pește, răspunse cealaltă, lungind pasul. La intersecție, au tras încă un ropot de plîns și s-au despărțit, plecînd fiecare în drumul ei.

***

În bucătăria îngustă și înaltă cu toate cele trei becuri economice din tavan aprinse, Cătălina curăță crapul cumpărat viu, mișcînd încă și după vreo trei ceasuri. E bucuroasă că n-a înțeles ce-a spus creatura lunecoasă din mîinile ei cînd a spintecat-o – că doar preotul zicea că azi credincioşii înţeleg graiul animalelor! Ori poate de vină e ea, că nu e destul de credincioasă? Eh… Bucuroasă e și că liniștea casei nu are nimic nou ori ciudat: primenit, hrănit sănătos la prînz, cu medicamentele luate la fix, cu camera aerisită, după siestă domnul stă cuminte la televizor. Ca apoi, înduioșat și entuziasmat ca un copil, să-i povestească ei: despre cum fac vidrele de mare pluta pe spate cu puii pe piept, suflîndu-le mereu în blăniță să rămînă înfoiată ca să-i apere de frig și udeală; despre cum un leopard de zăpadă singuratic, găsind în omăt pișatul unei femele, s-a tăvălit în el înnebunit de dorința de-a se împreuna; despre păsăruica aceea de cîteva grame care bate din aripioare de mii de ori pe minut; despre o floare carnivoră, noaptea hotel pentru lilieci; despre locuitorii dintr-un sat indian care, pe vremuri, închideau cucul în colivie ca să nu mai plece anotimpul primăverii de la ei; despre faptul că încă nu se știe de ce cîntă cometele și tot așa… Că don Bruno e îndrăgostit mortal și de planete, și de plante, și de animale, ba în tinerețe a scris și o teză de doctorat despre o pasăre după ce s-a ținut scai de ea vreo doi ani de zile prin nu știu ce bălți!

Animale sau păsări de companie n-a ținut niciodată în casă domnul, dar flori da, doar că s-au împuținat după moartea soției că, deh, nu avea nimeni prea mult grija lor. Ce s-a mai bucurat el cînd Cătălina a început să se ocupe temeinic de plante! Ce-o mai lăuda cînd venea acasă din orășel ba cu un ghiveci, ba cu un bulb, ba cu niște semințe! Bobmarlei în varianta vegetală!, a rîs înveselit foarte cînd ea a adus un ghiveci din care curgea în toate părțile așa, ca o claie de franjuri creți, grași, țepoși! O specie de cactus-nu mai știe ea-de care.

A terminat de răzăluit solzii, de scos mațele, de spălat bine peștele sub jet puternic de apă, acum îl crestează ca pe un acordeon, strecurînd felii de lămîie în fiecare crestătură, și-l întinde pe un platou. Se lasă pe taburet și curăță cartofii. La un moment dat, i se pare că unul mare, sîngeriu și butucănos deschide un ditai ochiul albastru! O sepie-vampir! se scutură femeia spăimoasă, pufnind apoi în rîs de propria spaimă. Taie cartofii felii, îi pune în tavă, toarnă ulei de măsline, adaugă bucăți de unt, presară piper măcinat, sare, verdeață și – la cuptor! Se trezește cîntînd: Luna știe, dar nu spune, multe taine de amor, petrecute și uitate în tăcerea nopțiloooor… Ce-i mai tremura mamaiei gușulița cînd ajungea la nopțiloooor! Undește pe aragaz rondelele de ceapă și de usturoi, mestecîndu-le ușor cu lopățica de lemn. Mmm, miii-roaaase de te ia cu năbădăi! Mă rog, n-a ținut post, că nu-i la casa ei, păi da… Ooof, de Crăciun nu se poate duce acasă, azi a anunțat-o don Bruno că fata lui nu mai poate veni de sărbători și… Lacrimile îi curg spontan pe obraji ca și la amiază cînd a aflat vestea, dar se grăbește să le șteargă, să nu cadă în tigaie. Oprește focul, taie roșiile felii pe fundul de lemn și scoate tava din cuptor. Răstoarnă peste cartofii prăjiți o parte din ceapa și usturoiul călite, tapetează cu roșii, așază crapul deasupra, toarnă restul din tigaie și ce-a rămas din roșii, mai presară condimente și – iar la cuptor.

E cald, s-a încins și ea, deschide geamul: aerul proaspăt și rece dă năvală înăuntru odată cu luminile orășelului. Dedesubt, pașii trecătorilor scîrțîie în zăpada subțire. Luna se uită la ea printre crengi ca un ochi rău. Și undeva cam spre nord-est, departe, la vreo treizeci de ore de drum greu cu autocarul… da, da… Se duce tiptil pînă la ușa bucătăriei, o deschide și trage cu urechea pe hol: televizorul se aude tare din dormitorul domnului. Că așa stă cu el, dat la maxim. Și cu lumina din tavan stinsă. Con la luce spento, cara Catalina, con la luce spento! Închide la loc ușa, își sună bărbatul. Ca de fiecare dată cînd îi aude vocea, o podidesc lacrimile și dorul, dar nu se arată. Însă el nu se reține niciodată: că s-a săturat pînă peste cap de singurătate ; că băiatul nu mai e copil să-l țină ușor în frîu, are deja treisprezece ani și e un căpos de n-ai treabă; că maică-sa îl toacă la cap să treacă mai des s-o vadă, cum îl toca și cînd era Cătălina acasă: aha, îl înțepa pe-atunci, mai dulce-i puța decît țîța! Azi zice că vrea s-o ia moartea cît mai repede și cînd a sfătuit-o hîtru să se abțină să moară acum, că el n-are bani de înmormîntare, a început să bocească… Rata la bancă, da, da, sigur că a plătit-o, aproape toți banii primiți din Italia merg acolo. Doar nu-i bătut în cap, din firfiricii pe care-i cîștigă el lunar, și aceia nesiguri, n-ar face față… Da` ea vine acasă de Crăciun, cum a promis? Iaca, de Crăciun nu mai poate, doamna Federica nu mai vine să stea cu taică-său de sărbători, poate după. Și el ce face, că la vîrsta lui e și el om, nu? Da‘ eu nu sînt om? îi sare nevestei țandăra. Toată ziua spală și calcă cearșafurile, prosoapele și izmenele unui om pe moarte și freacă oalele, și faianța, și gresia, și șterge toate lucrușoarele de praf, și face cumpărături, și mîncare, și…

–           Eu nu sînt om că tremură inima-n mine de fiecare dată cînd intru în odaia ceea, de frică să nu-l găsesc mort? Că mă trezesc uneori în crucea nopții dîrdîind și udă de sudoare fiindcă mi s-a părut că strigă, că mă strigă? Că într-o dimineață mi-a spus că m-a auzit noaptea tocmai din dormitorul lui zbierînd prin somn? Eu nu sînt om? întreabă hohotind Cătălina.

–        Eee, da’ ce tot atîta frică, fată? C-o moarte toți sîntem datori mai devreme sau mai tîrziu, doar știi. Hai, liniștește-te, ia-o mai ușor. Sau schimbă gazda, pleacă de acolo.

–           Nu mă mai plătește nimeni atît de bine. Și apoi, mi-e milă de el, e un om tare bun, iubește animalele și florile…

–           Atunci, asta e. În faza finală, o să-l ducă fie-sa din nou la spital… Și, zi, ai cumpărat cu Lili un sfînt? Ș-o să-l plătiți în rate?

–           Ei, da, o nimica toată plata, și aceea pe bucăți. Da` se merită, vom fi pomeniți în veci în biserica nouă!

–           Bine, ai grijă numai ca pomelnicul să fie cu nume, prenume, inițiala tatălui și localitatea, că pe mulți români îi cheamă ca și pe noi și te pomenești că se duce binele la ei, se hăhăiește bărbatu-său… Și cum va fi? I-a povestit băiatul că sfîntul cela va apărea pe perete pas cu pas o dată cu rata, invers decît Ana lui Manole, care dispărea pas cu pas… Știi, Manole, meșterul care a îngropat-o pe nevastă-sa în zid bucățică cu bucățică, de la picioare începînd, ca să reziste mănăstirea! Ea rîde luminată: aha, acum își amintește legenda învățată în școala generală!

–           Hai, Nicușor, mai vorbim și al`dată, că acum am multă treabă.

–           Biiiini, pa, făcu el tare, imediat șușotindu-i în receptor: S-o lipit a mea de-a ta/ ș-o-ceput a tremura,/ tari bini mai era!

Un nebun, bărbatu-su!

            Cînd a intrat cu peștele aburind pe tavă în camera domnului Bruno, pe ecranul cît peretele vorbea în engleză un om.

–           E Braian, un fizician britanic, profesor universitar. Poves­tește istoria universului. Auzi, Catalina, cică universul s-a născut acum vreo paisprezece miliarde de ani, zice privind-o cu ochii holbați în spatele ochelarilor. Pufnește stupefiat: și înainte de univers ce-a fost? Mi se învîrte mintea în cap cînd mă gîndesc la…

Ea a dat din mînă și s-a uitat la Braian ăla, un băietan cu vorba dulce și o căutătură așa, ca de fată mare, care zîmbea tare cumsecade. Să nu-ți vină să crezi că e coșcogea profesorul universitar! Nici n-a terminat bine să-i potrivească bolnavului pernele sub ceafă și sub umeri, nici nu a pus bine tava pe suport și-apoi pe pat, că s-a pornit o melodie și camera s-a colorat dintr-o dată toaaată în albastru, de parcă ei alunecaseră în apa mării sau într-un acvariu! Și pe plasmă, Doamne, ce grozăvenie de cer al lui Dumnezeu : cîîîîît hăul, cîîîîît lumea, liliachiu și roz și albastru deschis și negru și străbătut de o cărare luminoasă și bucșit de miliarde de stele scînteietoare care pîlpîiau întruna! Iar muzica aceea, nu știu cum, da` te fura, te prostea, te înmuia… S-a zăpăcit toată, cotropită de o stare de parcă i se luase o mare povară de pe suflet. Fericire, da, fericire era ceea ce simțea și nu pricepea de ce și nici ce să facă ea cu așa ceva. Fruntea, udă de sudoare, a început s-o ardă – sigur mai văzuse cerul ăsta, dar oare cînd și unde? La bunici în sat cînd era mică? La mare cu bărbatu-său? Fața domnului Bruno s-a luminat precum soarele de încîntare:

–           Cara Catalina, noi, oamenii, sîntem copiii stelelor, știai? Pentru ca noi să trăim, o stea trebuie să moară!

Ea numai a chicotit ca de prostia dulce a unui copil, dar altceva n-a răspuns. Și au tăcut amîndoi lungi minute, învăluiți în lumina aceea de rai parcă izvorînd din pereți, în muzica blîndă a filmului parcă izvorînd din pereți și tulburată doar de vorbele șoptite ale britanicului acum dispărut de pe ecran, ca să nu acopere zarea. Aaah, și-a amintit: așa un cer se întindea deasupra lor în noaptea de vară din excursia la munte cînd s-a drăgostit pentru prima dată cu bărbatu-său! Simțind c-o podidesc lacrimile, s-a ridicat iute de pe pat:

–           Signor Bruno, mă întorc îndată să strîng masa și să vă pregătesc de culcare. Acum vă las să mîncați, poftă bună!

Cînd era deja cu mîna pe clanță, domnul, cu ochelarii ridicați pe chelie, a strigat cu voce limpede și fermă:

–           Cara Catalina, ți-am promis că-ți voi arăta Italia în toamna asta. Nu m-am ținut și nici n-o să mă pot ține de cuvînt, netrebnicul de mine. Dar te rog să nu uiți ce-ți spun acum: peste vreo cincizeci de ani, jur că te voi aștepta să-ți arăt paradisul, tesoro!