NELIMITAT

Timp de lectură: 2470 de cuvinte

Azi mă duc să declar ucrainencele. Așa voi putea obține niște bani pentru ele. Le-am cazat în apartamentul fiică-mii, care stă gol de când ea a emigrat.

             Am plecat de dimineața, mi-am propus să nu mă enervez și să rezolv toate problemele. Bărbatul meu e sceptic, îmi spune că dacă Statul român îți dă un ban, sigur trebuie să-l dai înapoi peste un timp. Mă încăpățânez și pornesc în saga declarațiilor pe la autorități.

            La Direcția de Asistență Socială merge repede, suntem doar trei femei care vor să depună cerere pentru bani. Ni se dau formularele și suntem îndrumate sever de către un bodyguard negricios să ne așezăm la niște birouașe mici, ca la școală, și să completăm hârtiile. Sunt destul de stufoase. Mă așez cuminte, scot ochelarii și încep să scriu. Am  emoții să nu cumva să greșesc ceva și să-mi trebuiască alt formular. Dintre noi trei, doamna mai în vârstă se descurcă cel mai bine, are experiență, a depus și luna trecută. Îl cunoaște pe bodyguard, este familiară cu el. Paznicul se plimbă printre noi, mă simt ca la dictare. Are un ghiul de aur pe degetul mic și pantofi cu vârf ascuțit.

            — Dăm bani la toți străinii, da’ de copiii noștri săraci nu ne pasă, zice bărbatul în timp ce trage cu ochiul în hârtiile noastre.

Mă apucă nervii dar îmi zic să nu răspund la provocări. Îi spun totuși:

            — Aici e vorba de altceva, de niște oameni care sunt într-o situație excepțională și care trebuie ajutați, au pierdut tot.

            — Și copiii de pe strada mea trebuie ajutați, statu’ român la ăia ar trebui să le dea banii, insistă el.

            — Banii ăștia sunt de la Uniunea Europeană și sunt pentru refugiați, încerc eu să-i explic.

            — Eeee, se strâmbă el, bine că ne doare mereu de alții!

Doamna de lângă mine își pierde răbdarea și-l apostrofează:

            — Domnule, stai liniștit că se ocupă cineva și de copii, dar nu știi mata! Vă treziți să-i plângeți pe săraci ăștia care n-ați donat un leu în viața voastră! Hai gata, lasă-ne în pace să scriem aici că suntem pe timpu’ nostru nu ca dumneata în timpul serviciului!

            Bodyguardul mormăie ceva și pleacă, eu mă uit plină de admirație la femeia care l-a pus la punct gândindu-mă: „Asta i-aș fi zis și eu, dar mi-am propus ca azi să nu mă cert cu nimeni și să rezolv tot ce e de rezolvat”.

             Mi-e foarte greu să am de-a face cu doctori, funcționari, organe de ordine. Mi-era greu și să vorbesc cu diriginta fiică-mii, aveam senzația că urmează  să mă scoată la tablă.

            — Dacă-l băgam pe ăsta în casă, îmi fura tot, zice doamna în vârstă și ne bufnește râsul pe toate trei. Terminăm de scris documentele, le depunem la Registratură și ne despărțim ca niște bune prietene. Ne unește ceva, faptul că în casele noastre și-au găsit refugiul niște femei aflate în suferință.

            Binedispusă, plec la Poliție. Se făcuse deja ora 12, soarele arde și eu caut bezmetică pe bulevard numărul 129. Secția de poliție e ascunsă printre blocuri. Ajung. Arată jalnic. Urc cinci trepte nenorocite și intru într-un hol de doi metri pătrați în care e o masă ca de bucătărie cu 2 scaune și un ghișeu cu geam. La masă stă un tânăr care scrie ceva pe o foaie. Între masă și ghișeu sunt cam treizeci de centimetri. Dincolo de ghișeu văd  doi polițiști, unul în fața unui monitor vechiuț și unul care stă lângă el de parcă n-are alt scaun liber în altă parte.

            — Da, spuneți, mă ia în primire cel cu computerul, un bărbat masiv a cărui privire parcă te avertizează: Cu mine nu te joci!

            — Bună ziua, găzduiesc două persoane din Ucraina la mine în apartament și am înțeles că trebuie să declar asta la Poliție.

            — Cum vă numiți? mă ia el direct. Întrebarea mă năucește, mă simt de parcă eram căutată de Interpol și omul ăsta mă aștepta dincolo de ghișeu să mă predau. Logica mea intră în alertă, de ce nu mi-a cerut actele, de ce mă întrebă cum mă cheamă de parcă am mai fost pe acolo.

            — Popescu Ana Eugenia, mă prezint eu, intimidată brusc.

            — Și de când găzduiți ucraineni?

            — De două luni.

            — Păi și de ce nu i-ați declarat până acum? Știți că sunteți pasibilă de amendă? mă întreabă el dur și plictisit în același timp.

Mă trece un fior pe șira spinării numai la gândul că-mi iau amendă și la bărbată-miu care sigur o să-mi reproșeze: „Ți-am zis să nu declari nimic? Ți-am zis că o să avem parte numai de belele?“.

Îmi iau fața de femeie neajutorată și spun adevărul:

            — Îmi pare rău, e vorba de o mamă și fiica ei de 16 ani, când au venit erau foarte speriate și mi s-a părut că trebuie să le las să se acomodeze și să se liniștească. Peste vreo 2 săptămâni am adus vorba de Poliție dar mama a părut așa de stresată încât am lăsat-o baltă cu declararea. Pur și simplu am zis că mai bine le las să stea  în apartament și nu mai insist. Dar pe vecini i-am anunțat, să știti, pentru că au crescut cheltuielile la întreținere. Acum ele s-au mai relaxat, și-au luat și Protecție temporară, nu mai le e frică de autorități.

            — Mda, și cum le cheamă?

Mă gândesc că iar mă întreabă așa, tam-nesam nume, dar adaugă:

            — Aveți pașapoartele lor?

            — N-am pașapoartele pentru că am auzit că nu e legal să le cer actele, dar o pot ruga pe mamă să-mi trimită o poză.

 Polițistul se uită la mine cu aerul că „ n-ai de unde să știi dumneata ce e legal sau nu“, și-mi răspunde:

            — Da’ să știți că dacă scrie cu litere d-alea d-ale lor, eu nu știu să citesc.

            — Sun acum să-mi trimită poză.

            — Să nu scrie cu litere d-alea d-ale lor că n-am ce să fac, insistă el și-mi închide geamul în nas.

            Mă așez pe scaunul rămas liber de la masă și-i scriu mesaj Olgăi, mama ucraineană. N-am emoții, femeia e avocat, sigur au pașapoarte internaționale în care scrie și cu litere latine. Între timp bărbatul tânăr de la masă se ridică și se duce la ghișeu. Văd că se mișcă foarte greu și are tricoul sfâșiat în spate. Îi dă foaia ofițerului.

            — Acum te duci la IML scoți certificat de acolo și te întorci aici cu el, zice ofițerul.

Mă uit mai bine la tânărul care abia se târăște spre ieșire și-mi dau seama că e bătut. Are tâmpla umflată și niște zgârieturi pe picioare. Probabil că e lovit și pe corp dar tricoul acoperă semnele. Mă gândesc cum naiba se duce el la IML și înapoi când ar trebui mai degrabă să meargă la spital.

Primesc pozele de la Olga și merg cu telefonul la ghișeu.

            — Am primit pozele, îi spun drăgălaș ofițerului.

            — Și scrie normal? Cum le cheamă?

            — Olga și Natasha Kyrycenko, cu kapa.

Îl văd că începe să scrie la computer.

            — Mda, ziceți!

            — Vă dictez pe litere: kapa, i grec, r, i grec, c, e, n, c, o ultimul c tot cu kapa, zic precipitat.

            — Ia că m-ați zăpăcit, dați-mi mie să văd. Și buletinul să mi-l dați.

Îi întind cuminte telefonul și buletinul.

            — Aoleu, da’ ce poză proastă a făcut! Parcă dinadins să nu înțeleg nimic. Așa vor ei să-i ajutăm?

            — A făcut și ea poză cu ce telefon a avut, dacă măriți se vede bine, zic eu cât pot de împăciuitor.          

             Mi-e teamă că apasă pe cine știe ce buton și-mi vede alte poze din telefon, n-am chef să-mi vadă Poliția intimitățile. Deja mă simt descoperită cu buletinul și telefonul  dincolo de ghișeu.

            Lângă omu’  meu stă celălalt polițist care nu face nimic, îi șoptește câteodată câte ceva referitor la tastele pe care trebuie să apese. Sunt bărbați în toată firea, în uniformă, dar mie îmi par doi adolescenți care joacă un joc pe computer, unu’ e cu mâna pe mouse și celălalt îi dă indicații.

            Ei scriu iar eu îmi mut privirea în afara secției: văd un BMW ultimul tip din care coboară o familie de romi cu multe sarsanale. Se îndreaptă toți spre intrarea în secție. Lasă bagajele la intrare și rămân afară toți cinci, mai puțin o femeie în vârstă care intră în hol și vine la ghișeu. Polițistul o vede, pare că o cunoaște.

            — La vizită? Știi ce-ai de făcut, completează cererea și așteaptă.

            — Da, săru-mâna, zice bătrâna și ia foaia din mâna lui. Se așează la masă și începe să scrie.

            Eu rămân la ghișeu și mă întreb în gând cât o să le ia celor doi să copieze datele de pe două pașapoarte. Deja a trecut o oră de când sunt în Secție.

             Polițistului meu îi sună telefonul. Începe o conversație alertă din care înțeleg că e o urgență cu o mașină. Se vorbește de numere de înmatriculare și de ani. Urmăresc atentă să înțeleg dacă e ceva ce nu suportă amânare sau pur și simplu polițistul a abandonat problema mea pentru alta. Probabil se vede iritarea pe fața mea că polițistul mă înregistrează și-mi închide geamul în nas spunând:

            — Avem o infracțiune în trafic.

Eu reacționez paranoic:

            — Da, dar dați-mi telefonul vă rog!

Deschide repede geamul și mi-l dă.

            Mă așez resemnată pe scaunul de la măsuță. De partea cealaltă stă bătrâna și scrie concentrat, de dincolo de geam se aude vocea puternică a polițistului iar la intrare număr cinci vizitatori ai aceleiași familii, patru sacoșe de mega pline și două baxuri cu sticle de Borsec la doi litri. Habar n-aveam că la secția de poliție sunt oameni închiși și habar n-aveam că trebuie să-i aduci atâtea unui arestat. Ca la spital, că și acolo trebuie să duci de toate.

            Mi-e clar că o să-mi pierd toată ziua aici.

            E ora două. Aștept. Îmi dau masca jos, scot sticla de apă și beau jumătate. E cam caldă, dar nu vreau să mă deshidratez. Se face trei, polițistul meu parcă, parcă a terminat de vorbit la telefon. Criza națională cu mașina din trafic a fost rezolvată. Doamne-ajută!

            Geamul se deschide. Dau să mă ridic dar baba mi-o ia înainte:

            — Uite, maică, am scris aicișea, zice ea umil.

            — Dă-n-coa, zice omu’ legii și-i ia hârtia din mână. Acu’ așteaptă!

De afară îl văd pe tânărul bătut că intră abia ținându-se pe picioare și se duce la geam:

            — Vă rog frumos, aveți un pahar cu apă?

Ofițerul se uită la el fără să i se miște un mușchi pe față și-i spune:

            — N-avem pahare.

            — Bine, mulțumesc, oricum am sunat un prieten să mă ducă la IML și o să-mi aducă el. Mi-e cam rău, zice, și iese clătinându-se din clădire. Se așează pe treptele de ciment.

            Ies afară din clădire și primul lucru pe care-l văd sunt baxurile cu apă ce urmează să fie duse în arest. Scot sticla mea de apă pe jumătate plină și i-o întind tânărului.

            — Vă rog, luați apa mea, dar să știți că am băut din sticlă. Pot să vă dau în căpăcel, dacă vreți.

            — Nu, mulțumesc, zice el sfârșit, vine un prieten acum și-mi aduce.

Am impresia că delirează. Și mă simt penibil cu „căpăcelul” meu. Îl las și intru în secție.

            — Haideți, doamna cu ucrainenii!

            Mă ridic, merg agale spre geam, bag mâna delicat prin despărțitura ghișeului și-l iau pe   polițist de guler și-l izbesc cu capul de geam  întrebându-l : N-ai pahare, mă? N-ai pahare? Las’ că-ți dau eu pahare, futu-ți morții mă-tii de funcționar borât! Ce te costă, mă, să fii om? Hă? și dă-i, și dă-i. Polițistul cască niște ochi imenși din care încep să țâșnească lacrimi, scâncește ca un copilaș de țâță, începe să-i iasă apă șuvoaie și din urechi și din gură, parcă e o fântână arteziană. Dopurile sticlelor de Borsec pocnesc în aer și apa sare cu jet fix în direcția băiatului bătut care deschide gura și bea. Eu mă răcoresc stropită bine de agentul care vomită apă de izvor.  Din cele două prize de pe holul instituției încep să curgă pârâiașe și baba mea începe să danseze lasciv în timp ce-i crește o coadă de sirenă. Îi dau drumul polițistului și încep să dau din mâini și din picioare pentru că holul s-a umplut de apă, vin valuri, valuri din toate părțile.Îmi dau seama că am învățat brusc să înot și mă bucur de bălăceală. Simt briza , văd stelele și luna răsărind din mare.  În urechi îmi răsună Loredana cu hitul Apaa, apaa, apa, tra la la la la la la la.

            — Doamna, vreți să facem declarația aia sau nu, mă trezește milițianul din reverie.

            — Sigur, spun și-i întind iar telefonul cu pozele pașapoartelor.

După încă zece minute de silabisit nume, date de naștere, date de expirare, reușește să introducă tot în computer. Îmi dă telefonul.

            — Mai stați un pic să termin declarația.

            Închide geamul și moșmondește dincolo de el la computer.

            — Gata, haideți să vă luați buletinul.

            — Mulțumesc. Și dacă refugiatele pleacă, trebuie să vin să declar?

            — Normal.

            — Nu pot să dau un telefon? Știți, eu locuiesc destul de departe de aici.

            — Păi și eu de unde știu că sunteți dumneavoastră la telefon? Veniți aici, să ne vedem, să ne mai împrietenim, îmi zice și râde la mine șugubăț.

            — Bine, am înțeles, mulțumesc, zic eu și ies val-vârtej din clădire. Du-te-n pizda mă-tii de bou!

            Ajung acasă  frântă. Mă fălesc în fața bărbatului meu cu câte lucruri am rezolvat astăzi.

            La opt și jumătate seara, îmi sună telefonul de două ori și nu sunt lângă el. Mi-l aduce soțul:               — Vezi că te caută cineva. Număr necunoscut.

            Răspund. E o voce de bărbat. Nu se recomandă în nici un fel.

            — Bună seara, Popescu Ana Eugenia la telefon?

            — Da.

            — De la Poliție vă caut.

Mi se face rău, acum ăștia o să mă sune așa, seara, acasă?

            — Auziți, nu mi-ați spus cât au de gând să stea ucrainencele la dumneavoastră ca să trec aici perioada.

            — Păi, nu știu, până se termină războiul și se pot întoarce la Kiev.

            — Bun, deci trec NELIMITAT.

            Mi se pune un nod în gât. Închid și mă duc la bucătărie să-mi pun un pahar cu apă. Acolo dau nas în nas cu un pelican. Este imens și acoperă cu silueta geamul. Își lasă în jos ciocul portocaliu și privirea. Pare rușinat.

            — Ooooo, zic.

            — Bună ziua.  Mă scuzați că am dat buzna așa, zice pelicanul cu o voce de Pavarotti, la noi în Deltă tocmai a căzut o dronă și am fugit care pe unde am putut.

            — Nu e nici o problemă, sunteți binevenit. Eu îmi cer scuze pentru spațiul strâmt. Luați loc. Vă servesc cu ceva? O cafea, un pahar cu apă?

            — Mulțumesc, da. Sunt foarte obosit, zice el așezându-se la masă cu aripile strânse politicos.             Pun ibricul pe foc și deschid congelatorul să văd dacă avem ceva pește congelat. Înăuntru, înfrigurat, stă John Lennon care începe să-mi cânte Imagine.