Exil

Povestire câștigătoare a concursului de proză scurtă cu tema Povestiri contemporane vesele.

Ninsoarea bate oblic în vitrina pe care scrie caligrafic Reparații încălțăminte La Gelu. Înăuntru miroase a clei, iar vocile ies înecate de paraziți din radioul așezat pe o policioară. De când s-a trezit, Gelu stă pe taburetul de la bancul de lucru, cu ziarul România Literară în față, dar nu poate citi pentru că se gândește la prietenul său cel mai bun, Viorel. Cum o să-i spună teribilul adevăr?

Dacă n-ar fi încurcat măsurătorile la pantofii comandați de Leonțica, ea nu l-ar fi vizitat la atelier să-i arate bășica din călcâi, iar el n-ar fi aflat că nu purta nimic pe sub fustă.

— Geluli, mă simt tari slăghită! a zis și s-a aruncat în brațele lui.

— Îți dau un leucoplast! a țipat Gelu și a încercat să se desprindă din încleștare.

Mucul îi scăpase dintre buze chiar înainte ca femeia să-l sărute lung și să-i desfacă șlițul cu o singură mână, deși era prins cu ac de siguranță. Atelierul se rotea cu ei, precum gura mașinii care face vată de zahăr și căldură cu iz de caramel.

Gelu se uită în gol. Nu mai simte mirosul cremei de ghete, nu-l supără că podeaua e plină de cuie și tălpi putrezite. Se gândește că nu-i mai rămâne decât să părăsească târgul în care s-a născut. Ziarul îi alunecă pe șorțul din piele.

Se întinde să oprească radioul care tocmai anunțase că doi refugiați nigerieni, puși sub urmărire de autorități, fuseseră văzuți în oraș. Ușa se deschide și o pală de vânt aduce în atelier aer rece și câțiva fulgi rătăciți.

— Hai s’trăiești. Da’ șe-i? Iară ti taie pi șăli?

— Făceam o paralelî mentală între forța imuabilî a destinului homeric șî tragicul exilului lui Miller, zice Gelu și apucă un bocanc dintr-un maldăr de ziare.

Viorel își scutură haina, ridică un taburet și se așază.

—Lasî problemili altora. Nu ti supăra pi mini, da’ am intrat în belea. Tu mă cunoști cel mai ghini pi lumea asta șî știi că trăiesc doar pentru tine, Leonțica șî șoricul fraged di porc.

Gelu, cu un splint între buze, se opintește să scoată cu un patent cuișoarele din flecul ros.

— Care mai îi mecanica socialî?

—Ci mecanică?

—Adică ci s-o mai petrecut?

— Uăi, aseară am drojdit oleacă la dom’ primar acasî și-apoi numai cum o început muzica, mamelucu’ di la București, văru’ lu dom’ primar, o luat-o la dans cu sentimenti pi Leonțica mea! Un gușterel cu țoali di oraș, cu cămeșa despuiată pi chiept, cu sacou’ tras pân’ la cot șî floașili mai lunji… cum au americanii.

— Cărtărășcian!

—Numai sî vezi cum mi-o scufunda în fandări, mai să-i frângî schinarea. Mitică ziși să-l burdușim nițel, zîc ba adă-l la un pokeraș. Da’ muierea ci crezi? Nu si mai dezlichea di el. Vine șî dânsa la masî, să-i poarte noroc la pokeraș!

Cizmarul pornește piatra polizorului. Bâzâitul acoperă vocea lui Viorel, care se ridică și începe să se plimbe prin încăpere.

— Păi asta-i tectonica ontologicî di la bairamuri. Poți să ti superi pi dânsa? zice Gelu.

—Uăi, nu-i asta beleaua. Noi care gândeam că-i beat șî că-i luăm firfireii, prindem niște cartoafe di cărți. După vreo tri mâini, îmi vine chintă di culoare. Arunc ultima sutî, să-mi scot pârleala. Când colo, nici una, nici alta, mă întreabî dacî nu-i dau fata. Paraclisieru’ șî anafura mă-sii di dobitoc! Dau cu pumnu-n masî, sar ș-ăilalți să-l burdușească, dânsul râdi șî dă sticla pi gât. Bine, nu vreau fata dacă pierzi, dar îmi dai pantofii tăi. Ăi făcuți di tini, din piele di căprioară, clasa-ntâia.

Cizmarul se apucă de șlefuit marginile tălpii cu o bucată înnegrită de șmirghel.

—Eu, cu chinta de culoare-n mână, zic. Nu-mi joc nevasta, că nu-i a mea încă, da’ papucii poți să-i ai – și-mi arăt cărțile. Când colo, hipiotu’ avea chintă royală… Ăilalți se pun pi râs, mă uit pi sub masî. Deja se desculțase și-mpingea niște bocanci vai mama lor, parcă făcuse războiu’ cu ei, uite-i. Crezi că am mai avut și fași? Dus o fost cu păpucii, Gelule. Iar domnișorica râdea de se prăpădea, să intru în pământ. I-am zâs di la obraz că nu așa se poartă o muiere șî ea știi ce-o zâs? Că mai bine si duși cu ăia din Africa decât să șadă sub păpucul meu. Ăi’ de-i caut în târg, spune și se uită la ceasul de mână. Un’ să hie? Az’ dimineață nu era la dânsa. M-am dus pisti tăt șî nu-i nici la piață, nicăierea. Șî mă gândesc… cât m-o supărat pizdețu ista di femeii, nu m-o înșela cu răfujiații’? Tu și păreri ai, ci cautî africanii la noi în târg? Dacă-s ăi’ care-or pus bombe la franțuji?

Gelu se ridică și-și scoate șorțul.

— Ista-i limba suplî a migrației globali. Hai acu’.

În capătul străzii se văd cușmele albite de nea. Polițistul Costică trage de braț un bărbat îmbrăcat doar într-o bluză din tricot și izmene.

— L-or găsit în spate la gaterul primarului, spune Roxi, asistenta de la policlinică, și-l privește cu patimă pe Viorel.  

El se repede la tânărul cu părul creț și fața de culoarea smochinei.

—Îți dau o ușchială di bataii di ti lichesc di casa aia, uăi teroristuli!

—Nu-i voii sî-l numești tirorist, îi discriminari, zice Costel și se bagă între ei, în timp ce refugiatul își dezvelește gingiile roz și-i amenință cu pumnul.

— Ci rîzi, uăi? Amuş îţi dau o pălitură că o să te intorşi cu pidalili în sus. Zi unde-i Leonțica mea!

Gelu îl trage de braț.

— Șezi blând, cum sî si aglutineze Leonțica cu dânsul?

— Acu’ un ceas era la ea-n poartî, spune Roxi și Viorel se uită la decolteul ei ca un coș cu piersici coapte, pe care cade diafan ninsoarea.

E frumușică Roxi, păcat că se uită zbanghiu și îi mai fuge unul dintre ochi spre rădăcina nasului.

— Nu ți-i frig, tu? o înghiontește Viorel pe Roxi, iar ea chicotește.

— Tătuca a tăiat azi porcu’, nu vii deseară să guștiulim șorici? I-am pîrlit olecuțî mai tari, cum îți plași, șoptește femeia.

—Taci, că nu mă lasă inima! Acu-s în câmpu’ muncii.

— Câmpu’ muncii era azi dimineață la opt, zice Costel, și se uită la aburii care îi ies din gură.

Viorel observă că oamenii se distrează pe seama lui.

— Câcatu’ ista de Costel abia s-o angajat pi secție și-mi ție mie moralî, continuă Viorel în timp ce se îndepărtează cu Gelu. Ei las’, că o să aibî nivoie di mini și-atunci sî-l văd.

Se simte încă din hol mirosul de tutun iute. Râsetele vin dinspre bucătărie. Leonțica are cizmele în picioare, tocmai ea, care-i pune pe toți să se descalțe. Viorel se repede către tipul care stă la masă.

—Uăi, tu ci vrei, pizdealî?

— O vinit să-ți adă păpucii, se pune Leonțica între ei și roșește când îl vede pe Gelu în prag. Ia lăsați gâlceava, ședeți!

— Îmi pare rău, am un fetiș cu încălțările, spune tînărul. Odată am dat anunț la ziar, cum făcuse Arthur Miller: scriitor român, am nevoie de pantofi. Și m-am trezit cu câteva colete cu sandale de damă…

—  Băi câcășiosuli, ia dura șî la garî!

— Eram în gară! spune tipul bătând darabana cu degetele pe mușamaua înflorată, când m-am trezit din mahmureală – de la frigul ăsta teribil – și mi-am dat seama că am făcut bătături și mă mai dor și degetele. Ia-ți papucii, zice și începe să-și roadă unghiile. Mai am tren abia mâine. Dacă nu vă e cu supărare…

— Ba ni esti cu foarti mari supărari! zice Viorel și trage un taburete lângă masă. Ușcheala! Vină, Gelule încoași.

Leonțica se împiedică de marginea unei plăci de gresii lipite mai sus. Stropi fierbinți din ibric ajung pe mâna lui Viorel.

— Tu’i ‘mnezeu mă-sii! se oțărăște fără să o privească. Matale șî cu negroteii căutați gâlșeavă la noi în orășel, ăi? îl întreabă pe scriitor.

— Pisemni c-ar hi prinți nijerieni, așa si spuni, zice Leonțica și șterge zeama de pe mușama.

— Oi vrea sî ti măriți cu ei.

— Și eu sunt un exilat, ca nenorociții aceia. Ei fug de un sistem criminal, eu de alți criminali… de criminalii culturali, râde și își arată dinții înnegriți de tutun.

— Cini? își lungește Viorel gâtul.

— Cenzorii de cult nou! Vor să mă linșeze, să mă eviscereze. Paștele mamii lor!

—  Îi scriitoraș de la București, zâmbește Leonțica.

— Șî ci, ti fudulești că ești mare cărturar? Di ci nu fași stânga-mprejur de uni-ai vinit? Nu ne trebuie năcazuri șî cafteală!

— Matali nu scrii în România Literarî? întreabă Gelu și se foiește în scaun. Parcî ti cunosc după retorică.

— M-au dat afară și de acolo… Am ținut o lectură unor tineri de liceu despre o carte – „Moarte la Veneția”, de Thomas Mann, o știți? Îi privește întrebător, doar Gelu zâmbește și dă din cap. În romanul ăsta, personajul principal e atras sexual de Tadzio, care are 14 ani.

— O fost și-aici un pedofil cremenal, l-am prins șî m-or dat la ziar. Fetița tot atâția ani avea, spune Viorel.

— Tadzio din carte îi băiat, șoptește Gelu.

— Ei bine, continuă scriitorul, am atras ura unei poetese care s-a revoltat că prezint pedofilia ca pe ceva firesc, în fața unor minți inocente. Scandalul a devenit imens, o avalanșă de acuze care au împărțit lumea literară în două tabere. Au dat și la Pro Tv.

— Noi prindim decât Tevereu. Șî spuni, ti caută ca pe africani? Ai pus laba pe vreo elevă? întreabă Viorel.

— Problema e ideologică. Mi s-a reproșat că le-am vorbit elevilor de pedofilie – asta însemnând că sunt de acord cu ea. De parcă dacă aș discuta despre „Ana Karenina” aș încuraja sinuciderile sau dacă aș cita din „Crimă și pedeapsă”, ar însemna că aș fi de acord cu omuciderea.

—  Păi dacă n-ai hi, di ci le-ai mărturisi!

— Să fim serioși! se uită omul dezamăgit la Viorel, în timp ce Leonțica mângâie genunchiul lui Gelu și el o pleznește pe sub masă. Nu mai știm să deosebim ficțiunea de realitate? Individa asta are pată pe mine de când m-a chemat să-i susțin volumul la o lansare la care i-au venit zece oameni.  În timp ce citea un poem despre sex și se apucase să gâfâie, am tras un pârț și pe ăia din sală i-a pleznit râsul. Oricum niciunul nu i-a cumpărat cartea.

— Din cauza de la pârț?

— Ei, draci!

— Eu ti-nțeleg pi matale într-un aspect șî anumi că eu când am vorbit la birău de refujiații iștia care tot vin în România, m-au luat pi sus că să m-aliniez la lumea modernî, așa o zâs primaru’, cî șî dânșii-s oameni șî statul trebuie să-i primeascî pi exilați. Da și, di undi știu eu ce-or făcut înainti sî ajungî icișa? Dac-or omorât și-or pizdit muieri nevinovati? I-am zîs doar lu’ dom primar că eu nu m-am câcat la deal să văd ce-o făcut porcu-n grajd șî sî mă lasi cu aburelili.

Leonțica aduce plăcinte de dovleac, pudrate cu zahăr și-o carafă cu vin. Gelu-și simte gura amară de la cât tutun a sudat.

— Mie-mi placi Mihai Bendeac, cred că-i șî cărturar. Siropos, ca matale. Li zice ghini, în tot cazul. Ci ti strâmbi? În afarî di scris cu ci te-ocupi? întreabă Viorel.

— Păi cu ce altceva?

— Ca să faci parale mai bini te bagi pi parodii. Da’ nu prea ai haz, bag di samî.

— Eu nu sunt actor. Scriu romane, poezie…dar nu-mi mai arde de literatură. M-a pus coana mare bine cu naziștii literaturii. Au început să scotocească și să dea de personaje de-ale mele care fac orgii, au scos că există violență sexuală și verbală, m-au făcut pervers, jigodie și violator al inocenței.

— Da’ câcășiosu di primar ci păreri are?

— Zice că mai bine te uiți la un film decât să-ți bați capul cu scriitorii.

— Anafura lui di bandit! El cari si laudî că șitește șî ni faci pi noi bolovani! Cum si chiamî?

— Ipocrit, zâmbește scriitorul.

— Eu știu ce tărâțe-o făcut cu prefectu’ șî cu Costică de la Poliție, toți îs băgați până-n gât. Ș-or luat teren în vale, uni sî fași piațî. Auzi, se întoarce către Leonțica, scoati niște rachiu, să omenim pi musafirul nostru.

Femeia se ridică și deschide vitrina. Acolo stau aliniate peturile cu etichete pe care e scris cu litere îngrijite: Strugurel, Șardone, Cireșată, Răchie.

— Ia nu vă mai amărâț’, spune Leonțica și toarnă în pahare. La noi elevii s-ar bucura să vă asculti. Avem șî noi în orășel intelectuali cu distincție, da’ nu ca dumneavoastră!

— Te prișepi tu tari, se uită Viorel urât la ea. Ia nu mai beli ochii la domnu’ șî lasă sticla pi masî!

— Da di ci sî nu mă prișep? Eu cetesc mai mult ca tini! Uiti, asta a lui Henry Miller, cum îi zâci? Tropicu’! Plinî di sex, domnu’ scriitor, da’ frumos tari, nu cu porcării. El o iubește sincer, doar că ea-i cam panaramî.

Gelu face o grimasă și se uită visător pe geam, după care începe să murmure.

— În vibrația ludicî a epicului, jălania exilului se împleteşti cu evocarea accentelor distopice, într-o tectonicî himerică, plinî di extaz cathartic, într-o hălucinație anamneticî întreținutî prin șerpuirea cătri trajicul discreționar al unei lumi amăjitoare, al cărui dramatism îi potențat di trădările muierii. Tectonica regresivî a picarescului milărian, o alinari a angoasilor existen…

— Concluziile omoarî arta, îl întrerupe Viorel. Da’ un’ ti duci? Șezi, că-i jale afarî.

— Am lăsat prăvălia descuiatî.

— Stai sî-ți pui niști plășintă, se grăbește Leonțica să găsească o pungă și să-l ajungă din urmă.

— Zi fatalică… Az’ noapti n-am închis un ochi, azi Leo mă puni pi drumuri în vifornița ista. Șî mai am un refujiat di găsit, zice Viorel și-l servește pe scriitor cu o țigară.

— Sunteți prieteni buni dumneata și tânărul care a plecat?

— Băietu’ ista îi familia mea. Eu nu fac nica fără dânsul șî nici dânsul nica fără mine.

— Și ea ți-e iubită?

— Uăi… dă Viorel paharul peste cap și se șterge la gură cu dosul palmei. Eu îi dau roatî, ea fuji di mini ca țîparu’ di cârlig. Da’ drept îi că nu m-o amăjit. Eu aș vrea, ea nu șî nu. Apăi eu nu prișep, zâci nu ca să insist sau îi nu de-a dreptul? Da di și mă-ntrebi? Îți plași di dânsa?

— Văd că prietenul matale o iubește, de-aia.

— Îu! Nu si poati!

Viorel sare ca ars și se oprește abia în pragul bucătăriei.

— Nu-i frumos să ziși din astea… Eu nu te-am înjurat pi matali.

— Da’ cum, se vede de la o poștă.

— Uăi, Gelule, să nu ziși tu nimica! Mare prost îs. Am văzut io că dacî merjeam la atelier, venea, dac-o chemam la cinema, dădea cu flit. Uăi, ci-mi vini să sparg șeva… Precis zîci? îl privește fix cu ochii de un albastru spălăcit. Că pentru el… fac orișice.

Afară se aude viscolul. Se uită amândoi pe fereastră. Gelu și Leonțica se privesc nemișcați, pe trotuarul troienit. Ca într-o scenă dintr-un film rusesc, își zice scriitorul.

— Ce întâmplare, murmură el, ca lumile noastre să se întîlnească acum și aici.

— Hai s’ti pup, domnu’, șî țânii păpucii, că nu-i mai vreu.

Roxi aleargă după o fetiță care trece în fugă de poartă, cât pe ce să alunece pe treptele înghețate de la intrare.

— Domnișoru’ polițist! strigă copila când ajunge în bucătărie.

— A cui ești, drăgălașo? Hai încoace să te încălzești, o cheamă scriitorul la masă și o saltă pe genunchi.

— Mă gâdili, nenea! râde fetița.

— Îi nepoțica mea. Sî țîni după mini pisti tăt!

Viorel se uită când la un ochi, când la celălalt al Roxanei, apoi la buzele ei pline, și oftează.

— Ăilant nijerian l-o luat ostatic pi domnu’ doctor!

— Îu… Cristoșii mă-sii, hai să-l căpăcim! Țin’te di mini să nu picăm pe-alunecuș. Tu, Roxi, să nu ti pripești c-am uitat de șoricii matale, da-ntâi și-ntâi să-l smardesc pi banditu’ ista.

Viorel o ia la fugă pe poteca troienită tocmai când Gelu întoarce capul și dă s-o ia la sănătoasa. Nu face doi pași, că e trântit în omăt de trupul mic și îndesat al polițistului.

— Ți-aș zămăși una să ti rotești pi loc! zice Viorel și-și șterge ochii. Du-ti să-mi fași păpuci noi, că eu după scriitorași nu mî-ncalț.