Joc fecund

timp de lectură aprox. 17 minute

De două zile și două nopți mă ustură-n gușă teribil. Mă doare capul și mă ia cu vertij. De cu seară mi-a crescut temperatura. Am început să și aiurez din cauza frigului. Stau zgribulit și ascult zgomotul apei, al stufului, al viețuitoarelor, pe care n-am să le enumăr acum, și tot nu reușeușesc să-mi reglez temperatura corpului. Oi fi răcit pesemne din cauza ploii ăsteia monstruoase și a vântului care numai de primăvară nu e. Că fraier am mai fost. Ce m-o fi apucat să lepăd cu atâta grabă pufoaica. Lasă că nici iernile nu mai sunt ca altădată. Asta sigur mi-a dat peste cap ritmul biologic.

Firește că nu i-am spus încă nimic guguștiucăi mele, ca să n-o tulbur la prima noastră clocire dusă la termen. E în cuib acum. E tura ei. Ea clocește noaptea, eu, ziua. Stau în ditamai salcâmul, c-așa a ales ea, și tremur fără astâmpăr sub bubuiala cerului. Cum spuneam, suntem la prima pontă viabilă. Prima noastră reușită comună. Dacă i-aș zice că mă simt rău, ce pana mea de mascul aș mai fi. Habar n-aveți cât de greu am cucerit-o.  

Ce femelă îndărătnică, fraților! Zile în șir am stat ca pe jar, am țopăit, scuzați lipsa de modestie, artistic, am gu-GUUU-gu-GUUU-gu-GUUU-gu de mi-au mers penele, am fugărit-o prin aer  – Gaaaaiiii – și pe uscat. I-am scris versuri pe o sugativă galbenă. Ea, nimic. Privea trufașă la alții. Sau la colosul ăsta care stă la fereastă și furnicește ceva albastru la o masă. O fi atât de important de e mereu păzit de Japonica? Așa o strigă pe blănoasa asta când dă să sară la mine și care m-ar fi înhățat de câteva ori dacă n-ar fi fost geamul.

-Lasă-l, Japonica, nu mai face pe nebuna, nu vezi ce neinspirat s-a gătit cântărețul. Și-a pus pene gri-șobolan ca să te provoace.

Și eu care gândeam că, dintre noi doi, eu sunt prostul. În plus, eu nu sunt cântăreț, ci poet.

Deși nu stă în firea masculilor din specia noastră – că de-aia îi mai aud pe unii spunând ”Nu fi, bă, guguștiuc!” – a trebuit să devin oarecum violent cu ea. Știu, am fost măgar și pot fi acuzat retroactiv de violență domestică. Dar cred că tocmai ăsta a fost argumentul decisiv care a cucerit-o. Trebuia să mă umflu în pene și s-o ciufulesc oleacă. În fond, sunt atâtea pericole aici, pe baltă. Cum altfel să-i fac proba că-s capabil s-o ocrotesc nu numai de vrăbii, prădători, dar și de Japonica asta cu ochi sticloși.

Suntem de zile bune în noul cuib. Cu mari cazne am reușit să-l terminăm. Poate că și asta m-a surmenat, mi-a slăbit sistemul imunitar. Ultima cură cu vitamine și ierburi am făcut-o nici nu mai țin minte când. Dacă n-am fi fost sabotați de vrăbiile astea dușmănoase și subnutrite, ar fi fost gata mai devreme. Tot din cauza lor am pierdut și primul ou, că au tras ca apucatele de o rămurică instabilă. Ce clădeam ziua, distrugeau ele noaptea. Nu m-am pus la mintea lor, că doar n-am creier de alună. Le-am lăsat să-și facă mendrele până s-au rutinat și-au trecut la alt proiect de la țară, că doar e plină lumea de guguștiuci. Vă explic imediat și de ce. Ea mi-a reproșat c-ar fi trebuit să mă-nfoi olecuță la ele cum am făcut și cu ea nu chiar demult. Dar veniseră în stol mare. Ce era să le fac?  În fond, cel mai deștept cedează primul. Asta orice guguștiuc o știe din moși-strămoși, de când au părăsit Orientul venind încoace, spre Europa de Vest, c-au vrut ei să cucerească lumea. Și chiar au cucerit-o până hăt, în America. Cu înțelepciune și nu prin forța ciocului – să se rețină. Spre deosebire de fraierii ăștia bipezi, noi, guguștiucii, am înțeles încă din negura vremilor că nu ne putem clădi o spiță, un neam, pe ideea capul plecat cuțitul nu-l taie. Tactica noastră a fost alta, dar nu-i momentul să dezvolt. În fine, i-am răspuns că și leopardul e mai frumos și mai puternic decât hiena și, cu toate astea, când vine în haită cu suratele, leopardul pleacă și le lasă în plata domnului.

Nu vreau să zic nici că din cauza ei s-a întâmplat nenorocirea, că a ales prost locul. Scuze, nu prost. Neinspirat. A ținut morțiș să fie taman pe creanga din fața colosului ăstuia, neglijând că și vrăbiile au cuib două aripi mai încolo, în colțul casei. A zis că va fi mai ușor să găsim de-ale gușii. Acum îi dau dreptate. Uguim, ne fandosim, ciocănim în geam, mimăm că mâncăm chipurile (adică nu e nevoie să vă deranjați), iar el ne aduce grăunțe pe pervaz . Nu m-am împotrivit nici cât negru sub gheară, desigur. N-am uitat că, pe la începutul relației noastre, mi-a zis: ”Guguștiuc, nu fi turc!” (deși chiar am niște strămoși turci). Și uite în ce îmbuibat de arpacaș bio și cu venit sigur m-a transformat. În definitiv, e dreptul femelei să aleagă unde naște. Eu mi-am făcut datoria, am adus rămurele, ea s-a ocupat de designul interior. Cred că la început a vrut să scoată sufletul sau bărbăția din mine cu drumurile astea du-te vino după materiale. Sau poate era mânată de o gelozie incipientă? Nu voia să mai dispun de timp liber, de calitate, ca nu care cumva să calc strâmb. Dar n-am dat importanță. Noi, ca niște guguștiuci ce suntem, rămânem fideli până la moarte. Ele au nevoie să le reamintim mereu asta. Abia după aia m-am prins. Habar n-au ce norocoase sunt. Noi nici după cincisprezece ani de cuibăreală monogamă n-avem nevoie de stimulente erotice să ne călcăm consoartele. Și nu pentru că noaptea toate guguștiucele au gulere negre. Nicidecum. E în genele speciei ca, odată ce le cucerim, să stăm în coada lor până la moarte. Asta, să-mi fie iertat, nici la bipezi n-o prea mai vezi (v-am spus că-s poet, operez cu rime). Nu le declarăm toată ziua bună ziua iubirea, și rău facem. Noi credem că pentru un mascul adevărat faptele vorbesc de la sine, deși, dacă mă gândesc bine, tot cu uguitul le stăm pe la spate. Cam ce face și colosul ăsta cu femela lui, care parcă zboară când intră să-i aducă laptele de gușă (la bipezi e maro) și părăsește camera plutind, fără nici cel mai mic fâlfâit. El îi zice, fără să ridice privirea din furnici:

– Mulțumesc, iubilunță Zenobie!

Și apoi, știți doar ce capricioase sunt femelele clocitoare. Bine că nu m-a trimis după măsline verzi în toiul nopții. Când m-aș mai fi întors din Grecia? Ar fi clocit singură. Și asta nu se poate. E imposibil să stea douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru în cuib. Lasă c-ar anchiloza și-ar face burtică, dar are nevoie să mai stea la o bârfă, să fie la curent cu mersul bălții, să-și lărgească orizontul, să nu se plafoneze.

Un mic exemplu, ca să înțelegeți mai bine cum e femela mea. Când îi scăpa vreo rămurică din cele aduse de mine pentru cuib, doamne-ferește s-o iau tot pe aia. Nu, nici gu-GUUU. Zicea că-i de rău augur să mă-ntorc după ea. Și-i cam scăpau, de parcă ar fi avut două aripi stângi. Așa că mă trimitea departe după altele. Odată, i-am spus că în ritmul ăsta batem apa-n piuă și n-o să terminăm nici la Paștele melcilor.  Mi-a răspuns că am noroc că armata nu mai e obligatorie. Că, dacă aș fi făcut-o ca tătică-su, nu m-aș mai fi codit atât. Dar eu nu mă codeam. Doar îmi înfoiam uneori punctul de vedere. Ceea ce-i o mare diferență. Și asta discret, să n-o supăr, că la ea ce-i în gușă, și-n căpușă. Dar tocmai asta m-a cucerit. Eu nu-s chiar așa. Mai disimulez, dar pot deveni extraordinar de dur și vulgar. Dacă vreau. Uite, de pildă, când a venit văru-su cu aere de columbofrancofil să mă cunoască.

– El este monsieur Georgel, distins poet sburător, m-a prezentat ea cu pompă.

– Geohgel și mai cum? a întrebat neinspirat văru-su care a locuit mulți ani la ”Pahis” (voia să spună Paris, dar graseia cumplit, căci devenise un neadaptat și-un marginal; locuia la marginea bălții, dincolo de Comana). Și n-am să-l descriu pentru că era la fel de neinspirat îmbrăcat în gri-șoarece și tot cu guler negru ca al nostru.

– Georgel P. Mata, i-am răspuns eu în gând, pentru că nu voiam să fiu vulgar în fața ei, iar cu uguit sonor am adăugat:

– Poți să-mi zici cum vrei, lângă casa asta nu contează.

– Și ce fel de poheme shii? a mai întrebat el.

Scriu de mă rup, i-aș fi răs… ah, uite-o că se ridică de pe ouă. Ce bine dispusă e, mânca-i-aș ciocu` ei. I-auzi, gugurrr gugurrr gu-gurrr, apel la cuibar. Gata cu aiurelile. Intru de jurnă. Zbbbrrr!

Zorile s-au ivit. Ploaia a încetat. Parcă și vântul s-a astâmpărat. Soarele se arată azi promițător. Colosul a deschis larg fereastra. Inspiră adânc mirosul dinspre baltă. Se așază la masa de lucru cu furnici. Le zgândăre cu un bețișor. Japonica îi sare în poală.

Cred totuși c-am să-i spun. N-aș mai suporta încă o noapte de delir.

– Bună dimineața, porumbița mea. Ce bine-ți stă azi gulerul. Perfect întins pe gâtul tău de lebăduță.

– Bună dimineața, Georgel iubilunțel. Vai, da` ce gușă înfoiată ai. Și ce palid ești la cioc. Nu prea ești în apele tale, așa-i?

– Gaaaiii, niciodată nu m-am simțit mai bine, porumbița mea. Cum să nu-mi fie bine cu femela vieții mele? Cât v-am vegheat în noaptea asta am și compus în minte niște versuri. Stai să-ți zi…

– Minți, Georgele.

– Ei, da, într-adevăr, am stat la taclale. Nu mi-a ars de versuri.

– Lasă asta acum. Ești palid rău de tot. Eu zic să ieși să te plimbi, uite ce soare e azi, să-ți cumperi ceva, niște sugativă galbenă, să ai pe ce scrie, să rămână pentru guguștiucii posterității.

– Guurrr, cum ai tu mereu dreptate, porumbița mea. Da` nu mai bine dai tu o fugă la farmacie să-mi iei un paracetamol? Că oricum e rândul meu pe ouă. Și ies după.

Adevărul e că se-nvârtea salcâmul cu mine.

Și n-am zis de două ori, că și-a luat porumbița mea (așa o alint uneori și în versuri) zborul. Temperatura mi-a crescut între timp și mai mult. Cred că și de la atâta așteptare. A trecut o oră, au trecut două ore, au trecut cinci. Mă simt din ce în ce mai rău. Sunt fiert de îngrijorare. Dac-a hăpăit-o Japonica? Niciodată n-a întârziat așa mult. Ar fi groaznic pentru ăștia mici să crească într-un cuib monoparental.

Soarele a ajuns la asfințit. Ea tot nu s-a întors. Stuful freamătă. Se lasă din nou răcoarea. Duhurile bălții ies ca aburii la luciul apei. Uf, ce-am amorțit. Sunt trist și bolnav. A, uite, parcă o zăresc. I-aș recunoaște gulerul dintr-o mie. Se apropie. Ah, ea e.

– Dar bine, porumbița mea, știai doar că mă simt rău, de ce ți-a luat atâta timp să te întorci?

– Gaaaiii, a fost atât de frumos azi, încât am venit pe jos.  

(născută la Brăila) este jurnalist, blogger, iubitoare-entuziastă de cărți și fitness. Debutează cu romanul ”Daphnia”, Editura Cartier, ianuarie 2024. Este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București și a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, cursuri postuniversitare.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%