Iulian zâmbește ca un copil

timp de lectură aprox. 14 minute

Iulian urcă scările în grabă, ținând în mână o cană de cafea atât de plină că aproape o varsă la fiecare pas. Intră într-o cameră micuță, cu pereți roz și draperii albe, umbroase. Se așază în fund și lasă cana pe jos. Pe lângă el sunt împrăștiate șuruburi, bârne de lemn și unelte de asamblare. Consultă manualul atent, se uită la pasul cinci, apoi merge la pasul trei, încearcă să potrivească două bucăți de lemn împreună, dar ceva nu dă bine, așa că revine la pasul patru. Pe ușă intră Doamna Elena, o femeie zveltă, cu părul blond cotropit de o armată de fire albe. Femeia face câțiva pași prin cameră și se oprește lângă el, privindu-l de sus.

– Merge?

– Trebuie! răspunde Iulian cu un râs nervos.

– Eu mă duc să-i mai duc Simonei câte ceva de mâncare și niște haine curate.

– O să trec și eu când termin aici, spune Iulian, care nu-și scosese până atunci nasul din manualul de asamblare. 

– Trebuia să fie gata deja.

– Păi trebuia, da’…

Doamna Elena scoate o țigară din pachet și deschide ușa care dă spre balcon. Un ghem înăbușitor de aer cald pătrunde în încăpere. Iulian o privește deranjat.

Doamna Elena ia loc pe unul dintre cele două scaune din plastic de pe balcon. Iulian i se alătură. Ia un loc și rulează o țigară. Doamna Elena trage cu ochiul. Fumul din țigări planează în aerul stătut. Oriunde te-ai uita în jur sunt case. Doamna Elena își termină țigara și își scoate alta.

– Nu mă înțelege greșit, spune ea, în timp ce își aprinde țigara. Nu-mi dai prea multe motive să mă plâng. Dar numele ăla chiar…

          – Ce are?

Iulian zâmbește și se încruntă simultan. Doamna Elena ia o gură de cafea.

– Mă rog, voi știți. Dar trebuie neapărat să fii acolo când se naște asta mică.

– Da, total, răspunde cu grabă Iulian și apoi se poticnește.

Doamna Elena își dă jos ochelarii de pe nas și îi lasă să atârne de șnur în jurul gâtului. Clipește de câteva ori sacadat și lăcrimează din cauza fumului de țigară, sau din cauza luminii care se reflectă puternic din acoperișul argintiu de vis-a-vis, ori poate chiar datorită unui mic sentiment care-i înflorește în coșul pieptului.

– Eu n-o să stau decât dacă o să vrea ea, să vă mai ajut cu una, cu alta.

Iulian se ridică și se reazemă ușor de muchia balconului.

Iulian își pune în picioare șlapii gumați și se îndreaptă înspre garaj. Merge repede-repejor pentru ca lumina arzătoare a soarelui să nu-i ardă pielea capului. Ia câteva chei de pe jos și le pune în etajera cu scule. Asamblează niște piesuci de pe masă și le trântește într-o cutie de carton grăsimoasă, loc de odihnă al componentelor uzate. Apucă motocicleta de coarne și o împinge pe betonul care duce spre poartă, apoi face stânga și o mai împinge un pic, până când roțile se plantează în iarbă. Pune cricul și se asigură că e stabilă. Ia furtunul și dă drumul la o minunăție de jet. Un mic curcubeu răsare între el și asfalt. Iulian schimbă direcția șuvoiului și lovește cu el tabla. De pe motor cad șiroaie de apă, mizerie și noroi. Picături de apă ricoșează și i se preling pe picioare și șlapi, care acum imită gâștele la fiecare pas al său.

Motocicleta sticlește în lumina soarelui. De pe ea se mai preling rar picături de apă. Iulian stă pe canapeaua jerpelită din garaj, are un pahar în mână. Pe masă stă o sticlă de vin alb și una de apă minerală, pe care s-a pus condens. Se aud bătăi în poartă și chicoteli de copii. Iulian își ia șlapii în picioare.

– Ne dați și nouă niște apă, nenea?

– Ce apă, buei? întreabă în joacă Iulian cu vocea de adult nesuferit, în timp ce lasă paharul pe masă.

Trage zăvorul, deschide portița și se pune în drum ca un paznic blând. Doi băieței în picioarele goale, unul la bustul gol, unul într-un maiou albastru, pătat de praf, și o fetiță cu părul castaniu și ochii mari, care atârnă de mâna ăluia fără maieu, îl privesc de jos, arcuindu-și gâturile.

– Ne dai? întreabă fetița făcând aluzie la cele trei bidoane goale, de cinci litri, pe care la cară în mâini.

– Păi am eu apă?

– Păi da, nenea, că se scurge din gard aicea.

Iulian se uită după gard și chiar așa e.

– Păi nu vă dau io?

Iulian închide poarta, ridică furtunul din iarbă și dă drumul la un jet scurt peste gard. Copii țipă și râd în extaz. Iulian se pune pe vine și le umple bidoanele până la jumătate.

– Nu ni le pui pline?

– Păi puteți voi să cărați astea pline?

– Daaa! mint copii în cor.

– Mbiiine.

– Da ce-ați făcut, ați udat iarba?

– Nu, mi-am spălat motocicleta.

– Ne dai și pe noi o tură?

– Nu, nu.

– Eu m-am mai dat cu motocicleta, se dă mare unul dintre ei.

– Și frati-miu are motocicletă!

– Taci, mă, că n-are nimic, e vai morții lui.

– Bine-bine, hai, valea d-aici, le sugerează politicos Iulian, în timp ce îi stropește ușor cu apă. Închide poarta, iar micuții merg șotâng-șotâng pe trotuar, triumfători, certându-se.

Sunetul din garaj se întinde până pe stradă. Streetlight manifesto – We fall together iese dintr-o boxă portabilă pătată de var. Iulian se învârte pe ritm. Într-o mână are cel de-al doilea șpriț, iar în cealaltă are un joint baban din care trage mândru. Se oprește lângă masă, își toarnă restul de apă minerală în pahar, apoi continuă. Piesa se oprește și intră o reclamă. Urmează Deliric – Alu Pigus. Iulian ascultă primele șase măsuri și schimbă înapoi la Streetlight Manifesto.

Iulian e întins pe jos în camera cea roz, se uită la un tutorial care explică montarea pătuțului, dă skip forward, derulează înapoi și urmărește confuz explicațiile din clip. Se întinde pe spate și oftează. Își acoperă fața cu mâinile și se freacă la ochi. Revine la ecran. Intră pe home screen la YouTube și îi apar la sugestii multe clipuri cu moto vloggeri. Dă click pe o compilație de wheelies. Se uită la imagini, are capul rezemat în palmă și cască larg, fără să-și acopere gura.

Iulian doarme ca un prunc pe podea. Laptopul merge în surdină, iar în cameră e umbră. Telefonul sună agitat. Iulian se uită chiorâș la ecran și îl pune înapoi pe podea. Primește și un mesaj: „vino repede simona naste”. Iulian cască ochii și iese din cameră în fugă. Se duce în garaj, pornește motorul, iese, deschide poarta, se întoarce, își trage casca pe cap, ajunge în stradă. Se dă jos, închide poarta, apoi demarează, în pantaloni scurți, șlapi și tricou.

Vuietul motorului e acompaniat de tot felul de lătraturi din curțile pe lângă care trece. Capetele se întorc după el, iar motorul sticlește elegant în lumina acestei după-amiezi târzii de duminică. Stâlpi de electricitate, intersecții de periferie și grătare încinse în curți, apar și tot dispar pe măsură ce de Iulian se apropie din ce în ce mai tare viitorul său. Iulian trece de-o cale ferată și se apropie cu viteză constantă de Cartierul Militari. Face slalom printre mașini, gonește pe bulevarde și lasă în urmă zgomotul tobei de eșapament. Semafoare, strecurări, mișcări de ambreiaj, prima viteză e în jos, a doua în sus și restul la fel. Iulian se apleacă pe ghidon, tricoul lui bate mai ceva ca steagul României de întâi decembrie, are mușchii încordați, accelerează ferm. Se apropie de spital, mai are doi kilometri și o viteză de optzeci și șase la oră. Încetinește, ridică vizorul de la cască și se uită în jur la clădirile pestrițe de pe-o parte și de alta a splaiului. O bagă într-a întâia și nu mai accelerează. Mai are un kilometru și două sute treizeci și doi de metri până la spital. Strada e liberă, Iulian inspiră adânc aer poluat de București, care în momentul ăla pare atât de proaspăt. Un kilometru. Oferă prioritate unei dubițe bej și face curba la dreapta. Merge în spatele ei, o lasă în față, turează de câteva ori motorul în gol. Mașina avansează. Cinci sute de metri. Iulian strânge mâinile pe ghidon, apasă ambreiajul, o bagă într-a doua și trage de accelerație. Motocicleta scoate exact șapte pocnete surde și se ridică pe roata din spate. Iulian zâmbește ca un copil. Îi dă gaz puțin câte puțin, ca să-și păstreze echilibrul. Mai are doar două sute treizeci de metri.

Iulian e întins pe un pat de spital. Are mâna dreaptă, de la încheietura palmei și până peste cot, în ghips. Pe masa de lângă e casca de protecție. Contactul cu asfaltul a scos la iveală învelișul metalic de sub vopsea. În salon intră asistenta, urmată de o femeie cu părul părul blond, prins în coadă, care prin faptul că e îmbrăcată într-un halat de spital și merge atent, ținând în brațe cel mai mic bebe pe care l-a văzut Iulian până atunci, putem deduce că e Simona. În spatele ei e Doamna Elena, ale căror trăsături ascuțite parcă s-au mai înmuiat. Iulian zâmbește cu ochii, răsuflarea mai că i s-a oprit în loc. Simona se așază lângă el, pe pat, și îl ajută să ia fetița în brațe. Micul ghem de fașă se potrivește perfect între piept și brațul bandajat al lui Iulian, care o privește cu uimire.

– Ați ales și un nume pentru fetiță? Întreabă asistenta cu clipboard-ul în mână.

– Da… spune doamna Elena.

–  Aprilia, spune Simona.

Asistenta notează.

– Uau, ce nume deosebit, de la ce vine?

– Mulțumim, da, e un nume latin, spune Simona, fălindu-se.

– Da, da, înseamnă aprilie, tinerețe, adaugă repede Iulian, care se află încă sub influența analgezicelor.

Doamna Elena îți dă ochii peste cap amuzată.

          – Nu ne faceți și nouă o poză? întreabă Doamna Elena.

Asistenta lasă clipboardul pe pat și preia telefonul femeii. Cei patru se pun pe poziții. Simona se trage mai spre Iulian și dezvăluie casca pe care scrie

– Aprilia! spune asistenta.

Iar ei repetă zâmbind.

Bliț.