Ploicica

Timp de lectură aprox. 12 minute

-Uțule… Hai, scoală…

Vocea bunicii, blândă și caldă, reușea să îl trezească în fiecare dimineață cu aceleași trei vorbe. Nu-i plăcea să se scoale dimineața și ar fi făcut orice să amâne momentul deschisului ochilor. Știa că apoi nu mai era chip să adoarmă. Își făcuse un obicei din a nu deschide ochii nici când mergea la privată, de teamă să nu-i sară somnul. Orbecăia tot drumul până în fundul curții, pipăind cu buricele degetelor și cu vârfurile picioarelor colțul patului, velința de la picioare, ușa ce dădea în verandă, cârpa de pe prag, cele patru trepte de la intrare și zidul cu tencuiala aspră. Ajuns aici, mijea abia simțit un ochi, de cele mai multe ori stângul, ca să nu dea peste rondoul de trandafiri al bunicii, și grăbea pasul. Mai avea ceva de mers și mai era de trecut și șura până dincolo, aproape de dud, așa că se învățase să își țină respirația. Așa i se părea că ajunge mai repede.

La întoarcere, mai ușor, străbătea aproape în fugă șura, pândind cu coada ochiului rondoul, să nu care cumva să se fi mișcat între timp din loc și să-i intre în picioare. Din trei-patru sărituri, pe care le exersa ori de câte ori intra ziua în casă,  se vâra direct în pat.

Bunica era cea care îl trezea mereu. Când trebuia să meargă la școală, în zilele în care aveau nevoie de ajutor la câmp sau cu animalele sau, mai rar, în zile ca cea de azi. Cel mai greu era în vacanțe, când zilele începeau devreme și se încheiau târziu, cu lucru care parcă nu se mai termina. Dacă nu trebuia săpat, trebuia cules, dacă erau așchii pentru foc, nu era apă scoasă de la fântână, dacă era curat la vaci, nu era la porci și tot așa. I-ar fi plăcut să poată dormi mai mult, să aibă timp să citească, să hoinărească prin pădurea de la capul satului, să se cațere după cuiburi de cuci, să bată mingea. Ca el erau și ceilalți copii din sat, nu era singurul pus să muncească, așa că nu era chiar așa de rău, că n-ar fi avut cu cine să se joace.

Diminețile de duminică, în schimb, erau altă mâncare de pește. Duminica era ziua în care nu trebuia să facă nimic. Sau putea să facă ce voia. Să doarmă mai mult, să citească, să se cațere în copaci, să meargă la gârlă, să joace-o miuță sau lapte gros. Atunci se trezea primul, gata de fapte mari, și o zbughea pe uliță încă mestecând ultimele îmbucături din felia de pâine cu untură lăsată de cu seară de bunica în sertar și însoțit de vorbele ei: „Ei, ei, uită-te la el, parcă are aripi la picioare! Vedea-l-aș așa pornit și când avem de mers în vale!”

Azi nu era o zi ca celelalte. Nu era zi de școală, nu era vacanță, nici duminică nu era. Da, era o zi cu totul specială. Bunica îi promisese că îl ia cu ea la târg.

De Florii, ziua de târg era una cu care mai concurau numai câteva de peste an. Cea de Rusalii era una dintre ele, apoi venea bâlciul de Sfinții Petru și Pavel și cel de Sfântă Mărie, mai era o zi mare de târg de Sfântu Dumitru și cam atât. Mai erau niște sărbători și destule hore, da’ nu se comparau cu zilele de târg.

Uțu deschise ochii mari.

-Am întârziat? zise el și se ridică deodată în capul oaselor.

-Nu, nu, cum, Doamne iartă-mă, să întârziem la târg…!? râse bunica, dezvelindu-și dinții mici și albi, care, în întunericul din odaie străbătut doar de dâra de lumină care venea prin ușa crăpată dinspre bucătăria de vară, păreau că strălucesc. Hai de te-mbracă, că, și de n-om întârzia, tot e bine să ajungem devreme.

-Nană Ioană! se auzi strigând la poartă un glas pițigăiat de femeie. Nană Ioană, gata ești?

-Of, auzi și la bolunda asta, ce gură are! zise cu năduf bătrâna, ceea ce n-o împiedică însă să răspundă pe măsură, ridicându-și bărbia și mijind ochii, ca să se audă până în stradă.

-Gata, ho, că vin, ce strigi așa, că doară nu-s surdă! și adăugă repede, din pragul ușii, termină-te mai repede, că tre’ să plecăm.

Uțu își ajunse din urmă bunica când aceasta abia apucase să iasă pe poartă, să le întâmpine pe cele două vecine cu care se înțelesese încă de cu seară că merg împreună la târg.

-Bună dimineața, zise vocea pițigăiată, care ieșea dintr-o gură mică și rotundă, aflată sub un nas turtit ce sprijinea doi ochi mici care priveau chiorâș, de îți era greu să nu te holbezi câteva clipe mai mult decât ar fi fost nevoie ca să-ți dai seama unde se uită, de fapt.

De parcă n-ar fi fost destul, femeia era mică și îndesată, fără de astâmpăr în vorbe și apucături. Oamenii din sat o porecliseră Viezureaua, deși numele ei, Grațiela, ar fi fost de ajuns. Mai toți din sat fuseseră botezați a doua oară, de câte unul mai mucalit sau de vreun vecin cu un ochi mai atent la felul omului de-a fi. Limbrici era poștașul, că în tinerețile lui fusese înalt și slab, mereu pe fugă și dornic să intre în vorbă cu cine se nimerea. Acum se împlinise bine de tot și nu mai era atâta de sprinten, dar rămăsese la fel de limbut. Lui Vasile, bărbatul Grațielei, i se spunea Rânjilă, pentru că era mai mereu pus pe șotii de care râdea apoi de unul singur, nu conta că ceilalți nu-i gustau de fiecare dată isprăvile. Mai erau Pancova, nevasta șefului de post, pe care-l porecliseră Găboreanu, apoi Nușa Porodica, Acceleratu’, moș Vegeta, Betegeoaica, ai lu’ Clopău, Lopăială, Pitămoale, și ei erau doar vecinii din preajmă. Uțu știa toate poreclele, dar avea mare grijă să nu care cumva să-i scape vreuna când erau și ei de față, nu de alta, dar nu i-ar fi plăcut să o audă apoi pe a lui. Îi era de ajuns că îl strigau Uțu, deși pe el îl chema Ioan, „ca pe tata”, cum ținea să adauge de fiecare dată. Îi venea să înjure birjărește, ca ăia de se îmbătau la crâșmă, numai la gândul ei. Jejețel. Suna ca dracu’ și nici nu era adevărat, că din toamnă crescuse mai bine de o palmă.

-Bună dimineața, vecină, răspunse bunica.

-Ia te uită! Vii și tu, țâcă? se auzi o voce răgușită și capul lui Vasile se iți deasupra tuturor. Nu ți-o zis bună-ta c-or ieșit lupii la mâncat copii?

-Lasă pruncu-n pace, ce-ți veni? Numa’ de prostii te ții de dimineață, se burzului Grațiela, dându-i un cot bărbatului.

-Ș-apoi ce, nu ți-o plăcut? îi răspunse el și începu să râdă în hohote.

Grațiela îi aruncă bărbatului său o privire cruntă care-și făcu pe dată efectul, pentru că acesta se înecă și începu să tușească.

-Dă-i pace, îl știi tu pe nene-tău Sile, îi spuse ea băiatului, schimbându-și pe dată tonul și căutătura. Îl prinsese de amândoi umerii și se uita drept în ochii lui, fără să fie deloc nevoie să se aplece.

Uțu nu zicea nimic, pierdut în încâlceala ochilor care îl priveau atât de aproape.

Dădură binețe și ceilalți doi, Savu și Aurica, vecinii de mai sus de casa bunicii, cu care se aveau cel mai bine dintre toți. Aveau și ei un băiat de vârsta lui, doar cu câteva luni mai mare. Îl dăduseră la școală cu un an întârziere și băieții nu erau în aceeași clasă, dar se înțelegeau tare bine, așa că băteau ușile celor două case cât era ziua de lungă, se așteptau să meargă deodată la școală, ba mâncau la unul, ba la altul, se strigau la poartă pentru toate nimicurile.

-George nu vine? întrebă Uțu.

-Azi nu, îi răspunse Aurica. N-am apucat să dăm la animale și nici n-am muls vacile și a rămas el. Las’ că vă vedeți mai pe seară.

Bătrâna încuie poarta și urcară cu toții în căruța lui Vasile. Porniră spre capul satului, de unde urmau să o ia pe drumeagul dintre culturile de sfeclă roșie ale asociației, până la județean, de unde, în cel mult o oră, ajungeau la târg.

Cerul se lumina tăcut la orizont. Soarele încă nevăzut le desena contururi în tonuri delicate de roz și gri norilor dolofani și atât de joși, încât li se vedeau burțile ce îi aminteau lui Uțu de cele ale oilor gata să fete.

Auziră un uruit venind din spate și văzură că o căruță la care fuseseră înhămați doi cai roibi se apropia repede.

-Neața’, oameni buni! se auzi și, încă înainte de a-l vedea, toți recunoscură vocea dogită a lui Costea, fostul vecin care se mutase, să tot fie șase-șapte ani, în satul de peste măgură.

-Neața’ bună! răspunse într-un târziu bătrâna, văzând că pe niciunul dintre cei mai tineri nu-l duce capul să răspundă la salut, și-și înghionti nepotul, care repetă imediat „Neața’ bună, nea Costea!” Se vede treaba că rușinea încă nu se trezise și nu-i prinsese din urmă, altfel cum să explici proasta creștere a patru oameni mari și vrednici altminteri și mai cu seamă a nepotului ei?

Costea scoase un țâțâit prelung și trase de frâie. Caii încetiniră și-și potriviră pașii cu cei ai lui Domnu’ Dinu, calul pe care Vasile îl botezase așa ca să-i facă în ciudă primarului. Atunci auziră grohăiturile.

-La târg și dumneata? se trezi Savu, care rămăsese un om simțit în ciuda prieteniei de-o viață cu Sile.

-D-apoi, cum? La câți o fătat scroafele anul ăsta, aș fi prost să nu mă duc. Am dreptate? și râse ca pentru el, scoțând mici sunete gâlgâite ca cele ale ființelor ce se foiau în fânul din căruță.

Fiecare dintre cei aflați pe drum aprobă în felul lui, mai de formă, mai convins, fără însă să se lungească la vorbă. Costea nu era prea bine văzut în sat, nici înghițit, pentru că lăsase casa părintească, frumoasă, cu două camere mari în față și cu acareturi cum nu mai aveau mulți, în paragină după ce muriseră ăi bătrâni, și plecase după nevastă. Se „măritase bine de tot”, spuneau oamenii, și adăugau, după bunul obicei al satului, „Costiță al nost”.

Costea văzu că ceilalți nu se prea omorau cu vorba, așa că salută și, fără să mai aștepte răspuns, își îndemnă caii. Curând, căruță, animale și om dispărură după primul cot și nu se mai auzi nimic, în afară de orăcăitul cam leșinat al broaștelor stăpâne pe iazul din apropiere.

Auziră de departe forfota târgului. Fiecare avea planul său, bine chitit încă de acasă și se gândea cum să facă să-i iasă. Câștigul ca câștigul, conta la fel de mult să nu piardă vremea. Toată lumea știe că, la târg, cu cât stai mai mult, cu atât mai puțini bani îți rămân în buzunar și toți veniseră acolo de nevoie. Mai puțin Uțu, care n-avea nevoie de nimic, chiar dacă bunica hotărâse că are și își pusese în gând să-i cumpere nepotului încălțări noi cu banii luați pe magiun și pe dulceața de căcădări. Mai puțin Aurica și Grațiela, care rămăseseră cu gândul la bâlciul de Sântu Dumitru și la linghișpirul pe care nu le lăsaseră bărbații să se dea, pe motiv că era deja târziu și trebuiau să se întoarcă acasă, să mai apuce și ele să facă una-alta prin gospodărie, să nu treacă ziua degeaba. Ca ei, să nu aibă nevoie de nimic, se pare că mai erau pe-acolo, pentru că cei mai mulți dintre cei veniți la târg nu purtau nici coșuri, nici desăgi, nu trăgeau niciun căruț și nici o funie de care să fie legat vreun dobitoc.

Fiecare se duse în treaba lui și nu trecu mult până când își văzură cu toții împlinite planurile. Bătrâna făcu bani frumoși, de-i ajunseră nu numai de pantofi, dar și de o acadea pentru nepot. Mulțumită peste poate, îi spuse băiatului că are voie să se ducă să se uite la tiribombe și se așeză să-și tragă puțin sufletul, rezemată de roata unei căruțe cu cartofi. Copilul, lăsat de capul lui, se duse să caște gura, că avea la ce. Savu și Sile își luară cele trebuincioase pentru munca ce urma – o seceră, un cap de topor, niște cute pentru coase. Costea își vându toți purceii, ca de fiecare dată când venea la târg, pentru că nu toate vorbele zboară la fel și, chiar dacă își iau zborul, aterizează și în alte locuri decât urechile mușteriilor, care așa nu au de unde să știe cum își crește el porcii.

Cele două, Grațiela și Aurica, după ce dăduseră roată tarabelor cu fuste și ciorapi, își luară câte un măr învelit în zahăr ars și se uitau acum în sus, la roata cea mare. Știau de data trecută că nu are rost să se mai roage de bărbați. Vorba multă, a femeii, sărăcia omului, adică a bărbatului, auziseră asta de multe ori, și nu numai de la ai lor. Ce știu bărbații ăștia? Habar n-au că, cu vorbele astea, alea muierilor, se rezolvă aproape toate cele câte sunt de rezolvat într-o casă și-ntr-o viață de om.

Au stat femeile preț de câteva ture bune. Cu cât se învârteau ceilalți prin fața lor, cu atât mai nehotărâte, dar și mai întărâtate erau. Creștea în ele pofta de alte simțiri decât cele obișnuite, de ceva care să le aducă sângele în obraji și, de ce nu, și altundeva. Poate că ar mai fi stat să se uite și să se socotească, dacă n-ar fi știut că se apropie vremea de întors acasă. De aici, de la târg, uitându-se la scaunele ce li se roteau prin fața ochilor, acasă însemna robotit încă de dinaintea zorilor, cu griji dintre cele mai felurite, de la făcutul focului pe care trebuiau să încropească repede ceva, să aibă omul ce băga în gură, destul și cald, înainte de a-și începe și el treaba, la cârpitul câte unui nădrag seara, că, nu știu cum se făcea, mereu era câte ceva de cârpit, de parcă ar fi tras câinii de hainele alea.

S-au codit ele ce s-au codit, apoi au văzut că se face tot mai mare coada, că este destul tineret care așteaptă să se dea în roată, iar ele se socoteau încă tinere, nu chiar peste tot, dar undeva, acolo, în locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe sufletul, sigur erau mai tinere decât multe dintre fetișcanele alea. Își fac curaj. Plătesc tura. Grațiela se urcă prima. Simțise de ceva vreme că fusta o strângea cam tare, se gândise deja de câteva ori că ar fi trebuit să se ducă să se ușureze înainte să se urce, dar se temea că o ocazie ca asta n-o să mai prindă. Aurica abia apucă un scaun. Amândouă își puseră lănțugul din față cu mâinile tremurânde, veni unul să verifice legăturile și apoi dădu drumul la motor. Roata porni cu un scrâșnet și inimile celor două trecură de la trap la galop. Unii se prinseseră de mâini, dar cei mai mulți își țineau strâns lanțurile care începură și ele să scârțâie. Picioarele nu mai atingeau pământul. Scaunele se aplecară mult în față și spre stânga și totul prinse viteză. Poalele fustelor fâlfâiau înnebunite. Capetele oamenilor nu se mai vedeau.

Vasile și Savu erau deja la al treilea deț, când văzură că femeile lor se urcaseră fiecare într-un scaun al linghișpirului.

-Uită-te, Savule, la ele. Le-o mâncat undeva să se dea. Hai și noi! Să vezi ce față o să facă, cu noi acolo jos.

Roata se învârtea de parcă era gata să-și ia zborul. Grațielei i se păru că, din clipă în clipă, legăturile se vor desface. Se și vedea plutind prin aer, cu lanțurile înfășurate în jurul gâtului, pentru ca apoi să se izbească de pământ și să-și zdrobească toate oasele. Scoase un țipăt prelung.

Cei doi bărbați ajunseseră deja la roată. Nu reușiră să se bage în față, că erau destui care așteptau să le vină rândul, plus o mulțime de gură-cască. Vasile se apucă de împărțit ghionturi îndesate în stânga și dreapta, când, dintre toate strigătele și chiuiturile celor ridicați de la pământ, unul i se păru cunoscut. Ridică capul. Clipi des de câteva ori. Își șterse fruntea cu mâneca.

„Asta ce-o mai fi? Doar mai senin de-atâta nu se poate! De unde-o fi venind ploaia asta?” se minună el. Deasupra tuturor, Grațiela își dăduse drumul și suspina ușurată.