Vocile Marulei

„Eram şi noi acolo. Aşteptasem împreună cu băneasa sfârşitul luptei. Adusesem şi noi în căruţe de‑ale gurii şi cofe pline cu apă. Le vedeam tristeţea din ochi, umerii lăsaţi, picioarele târâte. Se lăsase linişte, uneori puteam auzi pe câte unul suspinând. Nu înţelegeam ce vedeam, ştiam asta. Pentru noi era prima oară când văzuserăm o bătălie”.

Generația mea a avut o relație deloc bună cu romanele istorice. Fals: generația mea a avut o relație extrem de proastă cu romanele istorice românești. Că, deh. Un Dumas-père, un Walter Scott mai mergeau cât de cât, dar Sadoveanu ne fusese băgat atât de mult pe gât, că ajunseserăm să-l vomităm cu tot cu roman istoric cu tot; bine, scârba asta venise la pachet cu tot naționalismul târziu al regimului, dar important este că venise. Nu voiam să auzim de ei. De „eroii neamului”. Tot ce voiam era marfă americană: cărți, filme, limbă, muzică, obiecte, dulciuri… orice. Nici marfa britanică nu a fost rău primită de generația mea, dar cea franceză și mai cu seamă cea germană nu erau prea dorite. În schimb, marfa românească – cărți și filme – era privită de noi cu un dispreț uriaș, total, azi aproape incredibil. Dar așa au fost vremurile despre care aduc mărturie; am văzut, am auzit și am trăit. Honto!

La fel și femeile Marulei. Să le mai ascultăm o dată vocile:

„Am fost acolo şi am văzut. Cei trei morţi întinşi unul lângă altul în conacul Craioveştilor răspândeau în jur miasme grele, care ajungeau până la noi”.

Patru zile mi-a luat să citesc romanul-fluviu al Simonei Antonescu („Chiajna din Casa Mușatinilor”, editura Polirom, 2023). N-aș zice că îmi pare rău, dar am obosit, cartea m-a obosit. Bine, aflu că Simonei i-a luat patru ani s-o scrie… ea ce să mai zică? Dar, da: cartea e mare, e mare rău. Și în sens pozitiv, și negativ. Dacă e să risc o comparație, e ca o masă de-aia de Crăciun, despre care știi când începe, dar nu știi când se termină. Bine, știi că se va termina cu moartea Chiajnei, dar asta nu-i de ajutor, din moment ce Chiajna Simonei are o viață lungă și plină cu de toate. Chiar cu de toate. În comparație cu personajul doamnei Antonescu, ai senzația că frumoasele și confortabilele noastre vieți de oameni ai mileniului trei sunt pur și simplu goale. Seci. Nu trăim sub semn de moarte și nici nu ucidem. Plictiseală! Păi Chiajna nu se plictisea nicio clipă, dacă e s-o credem pe Simona…

Acum, dacă e să fiu cinstit, e cam impostură pe față să disec un roman scris în patru ani. Ce să fac în patru zile? Să povestesc cine-a fost Chiajna? S-o compar pe Chiajna din carte cu Chiajna din istorie? S-o fac pe ăla patriotul și să cad pe spate de admirație? Sau s-o fac pe ultramodernul și să dau de pământ cu tot trecutul românilor? („N-am fost și nu suntem nimic, domnule! Păi, chinejii… ehe, chinejii, ăia oameni!”). Mi-e teamă că nu-s bun nici de una, nici de alta. Sunt însă bun de ceva: pot explica trucul literar folosit de autoare ca să ungă mecanismul poveștii.

Vedeți, cam orice scriitor care se ocupă cu trecutul (romanul istoric) sau cu viitorul (romanul SF) are de înfruntat o întrebare foarte urâcioasă din partea cititorului: „De unde știi?”. Când scrie despre prezent sau despre un trecut pe care l-a cunoscut personal (de obicei, propriul trecut), autorul poate conta pe un fel de pact nescris cu cititorul. Ceva de genul: „OK, știu că inventezi, dar mai știu și că s-ar putea să mă înșel uneori, iar tu să spui adevărul” (cititorul); „OK, știu că știi că nu chiar totul e adevărat, așa că undeva în mintea ta rămâne o zonă de incertitudine, iar eu pe aia contez, cu aia lucrez” (autorul). La SF nu merge figura asta, deloc nu merge. La romanul istoric merge parțial, și numai pentru mințile cele mai simple, pentru oameni care cred că tot ce zboară se mănâncă. Dar cititori atât de prostuți nu prea mai sunt, iar cei care totuși mai sunt au virat demult spre cărți bisericești.

Cum iese Simona din situația asta? Din „De unde știi?”, adică. Iată: adaugă intrigii un personaj-cheie, deși secundar (Marula), și le înzestrează cu voci pe cele două însoțitoare ale Marulei, care devin astfel martori „oculari” ai faptelor. Formidabilă găselniță! Când firul roșu al acțiunii se întrerupe și autorul omniscient tace, se aud deodată cele două voci: „Am fost acolo şi am văzut”. „Eram şi noi acolo”. În acel punct, cel mai cârcotaș cititor – ca mine, spre pildă – se simte complet dezarmat, lăsat în ofsaid, pur și simplu: am văzut. Noi am văzut. Noi eram acolo. Ce să mai zici? Cum s-o mai iei pe Simona la rost, dacă ele, mărturisitoarele, vorbesc?!

M-a fascinat Marula, recunosc. Nu dau un singur citat, ci două:

„Caravana condusă de femei a Marulei era vestită de‑a lungul drumurilor negustoreşti, din […] Veneţia până în Pocuţia. Uneori, Marula plătea doi mercenari care să le însoţească o bucată de drum, dacă locurile erau bătute de tâlhari ori dacă purta în căruţe mărfuri neobişnuit de preţioase. De cele mai multe ori se apărau singure şi o făceau atât de bine, încât hanurile erau pline de poveşti despre ele”.

Și încă:

„Toate caravanele ştiau cine este Marula: văduva meşterului Pătraşcu din Şcheii Braşovului, săbier care lucra pumnale subţiri cu prăselele încrustate cu pietre ori săbii elegante cu garda din aur, pentru gusturile fine ale veneţienilor. După moartea celei de‑a doua soţii, bătrânul meşter se însurase cu Marula, fată vrednică şi isteaţă, pe care o purtase cu el în drumurile către muşteriii lui înstăriţi. O învăţase mersul marilor caravane, locurile de popas şi banii puterilor lumii şi se stinsese la scurtă vreme. După legea ţării, feciorii din celelalte căsătorii rămăseseră stăpâni peste casa cu atelier din Şcheii Braşovului, lăsând Marulei numai cele trei căruţe negustoreşti […]. Marula, tânără văduvă […] continuase negustoria răposatului său soţ, plătind la început numai adăpostirea căruţelor în curţile cu porţi ghintuite ale hanurilor şi dormind acolo, sub coşul din şindrilă de lemn, printre mărfuri. Abia în vremea din urmă începuse să‑şi îngăduie să plătească odaie sus, în han, intrând cu aceasta în rândul negustorilor cu stare”.

Și acum, lovitura de grație a maestrei Simona Antonescu (sau, cum ar spune adorabilul nostru Celentano, „perversa de buzunar”):

„Nimeni însă nu ştia cine sunt cele două însoţitoare ale ei. Umbla vorba că ar fi cneaghine sârboaice căzute de copile în mâinile turcilor, atunci când sultanul Soliman biruise armatele creştine la Mohács, şi răscumpărate câţiva ani mai târziu de Marula, dintr‑o piaţă de sclavi de pe malurile Bosforului. Se mai spunea că ar fi de fapt tătăroaice vândute de familiile lor unde se născuseră numai fete şi că Marula le aflase în portul Genevei, cârpind velele corăbiilor întoarse din bătăliile cu corsarii […]. Adevărul era că nimeni nu ştia cum le cheamă, iar ochii lor lipsiţi de sfială, negri ca smoala şi umezi ca ai animalelor care văd noaptea, stârneau poveşti pe unde treceau”.

Și Chiajna din Casa Mușatinilor? „Nu avea să se mai întoarcă niciodată”. Și vocile? „Nespusă a rămas şi povestea noastră, femeile Marulei”. Abia la final m-am prins: noi, cititorii prinși în laț, am fost de la bun început femeile Marulei.

Mihai Buzea (n. 1971) a publicat romanele Berile de Aur (2006), Gastarbeiter (2017), Jimmy (2018), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021), Vulcan. Lumina vine de la Asfințit (2022), Frunza (2022) și Tarot (2023). În prezent locuiește la Bruxelles.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%