Fugi!

Durata de lectură aprox. 7 minute

Fetița își croiește cu greu drum prin iarba încurcată a grădinii, strivind, sub papucii de plastic roșii, păpădii și margarete. În mâna dreaptă ține un băț pe care îl folosește, după nevoie, fie ca să se sprijine în pământul moale și alunecos, fie ca să dea din drumul ei buruienile încăpățânate. E slabă și mică de statură, are părul negru, tuns castron și ochii de culoare incertă. La colțurile gurii, se mai zăresc încă firimiturile feliei de pâine cu gem pe care o mâncase pe ascuns, în cămară, înainte să fugă pe ușa din spate a casei. Pe umărul stâng cară o trăistuță de lână portocalie în care își ține comorile: o imitație ieftină de păpușă Barbie, tunsă scurt de ea, ca să îi semene, câteva pietricele colorate, pușculița, niște creioane, o carte de colorat și una de povești. Nu știe să citească, dar îi place să se uite la poze și să caute literele cunoscute în text.

Se oprește lângă un prun bătrân, cu crengile îndoite de fructe, culege doi pumni de prune și le pune în geantă. Aruncă o privire spre cerul alb-murdar, se înfioară sub o pală de vânt venită de nicăieri și își trage fermoarul hanoracului până sub bărbie. Câteva raze de soare străbat rapid norii, apoi dispar, lăsând grădina scăldată într-o lumină metalică care prevestește ploaia și îndeamnă la melancolie.

Fetița este prea mică ca să recunoască sentimentul. Oftează când tristețea nedeslușită îi atinge, pentru o clipă, sufletul, și își continuă drumul. Ținta ei? Postul de observație: un zarzăr imens care umbrește, cu coroana lui uriașă, povârnișul dinspre pădure. Planul e același, în fiecare zi: suie cât poate de sus, își mănâncă prunele și își răsfoiește cartea de povești, supraveghind grădina lor și pe cele ale vecinilor, până când o aude pe mama strigând-o, semn că s-a întors de la serviciu și că a scăpat de bunica pentru încă o zi. Nu-i place să coloreze, dar face și asta uneori, când mama întârzie și ea se plictisește de prune, de povești, de privit frunzele și de numărat furnicile din mușuroiul mare, de lângă pârâu.

Ajunge lângă copac, mângâie cu degetele coaja crăpată și dă să se agațe de cea mai apropiată creangă ca să înceapă cățărarea, dar o sclipire neobișnuită, în iarba de lângă gard, îi prinde privirea. Abandonează planul de a se sui în copac și pornește cu pași prudenți spre tufișul încurcat de măceș, în care cresc, de-a valma, pruni și lăstari de oțetari, tufiș ce înghițise în întregime bucata de gard dinspre pădure. Îi e frică de mărăcinișul întunecos, însă gândul că va găsi o comoară o împinge să continue. Se apleacă să ridice obiectul din iarbă și oftează dezamăgită. Este doar un ambalaj galben, de la o ciocolată, gol și curățat deja de ploaie.

Tufișul se mișcă, ca și cum ar fi prins viață, iar dinspre poteca care mărginește livezile se aud chiote. O umbră masivă învolburează frunzele și zvâcnește o clipă spre ea. Doi ochi negri, ca doi tăciuni, o privesc fix, apoi se retrag în spatele crengilor. Fetița se dă în spate, aproape cade în graba ei, dar reușește să se echilibreze și, cu viteza și dexteritatea unui pui de maimuță, se întoarce în fugă, se agață de scoarța zarzărului, apoi de primele crengi și nu se oprește decât când ajunge la bifurcația noduroasă a ramurilor care îi servește drept scaun.

O minge roșie descrie un arc de cerc aproape perfect în aer și cade în tufiș.

Vocile omenești se aud tot mai aproape. La marginea potecii se zăresc primele capete, apoi umerii și mâinile care țin bâte. Un grup de patru băiețandri urcă încet cărarea. Vorbesc între ei, dar ochii le fug în toate părțile. Un puști pirpiriu, îmbrăcat în pantaloni scurți, de blugi, zărește fetița pe jumătate ascunsă în frunzișul copacului și strigă către ea:

─ Miruno, ai văzut, fă, o minge?

─ Las-o, mă, că asta e mutălaică, proasta dracului, intervine un băiat înalt și oacheș.

Miruna îl recunoaște pe Marius, vecinul care stă cu trei case mai sus, și își asmute ciobănescul prin poartă, când o vede trecând. Din fericire, câinele nu se zărește nicăieri. Băiatul își rotunjește buzele, scoate un fluierat ascuțit, apoi se apleacă, ridică o piatră de pe cărare și o aruncă în direcția zarzărului.

─ Bă, las-o în pace! Hai să ne întoarcem, dă-o dracu’ de minge, se aude vocea șovăitoare a unui băiat blond și pistruiat.

Marius pufnește, îl împinge din calea lui și o ia înainte.

─ Și să îi rămână ăleia? zice, făcând un semn vag către copac.

─ Avem altele… Se întunecă, eu plec, răspunde băiatul blond pe un ton mai hotărât.

─ Fricosule! Hai, fugi repede la mămica… Dar voi ce faceți?

─ Ne vedem mâine, Marius, zic ceilalți doi băieți și o pornesc pe urmele blondului.

Marius își bagă mâinile în buzunare și se mută de pe un picior pe altul, nehotărât. Când ridică capul, o zărește pe Miruna care îl privește fix, de sus, de pe crengile zarzărului. Se enervează din nou.

─ Fir-ai să fii de pocită, ne-ai stricat toată distracția.

Ia două pietre și le aruncă în direcția fetei. Una o lovește în picior. Se aude un țipăt ascuțit și o bufnitură.

Miruna se ține cu o mână de tulpina copacului, în timp ce cu cealaltă își freacă pielea înroșită a pulpei drepte. O nouă vânătaie își lățește contururile peste urmele îngălbenite ale uneia mai vechi, amintire de la ultima bătaie primită de la bunica. Fusese rău atunci, se mirase că nu rămăsese cu mai multe semne, după ploaia de palme și șuturi în coaste. Dacă te mai prind că fugi de-acasă, te omor cu mâna mea, urlase femeia. Îi simțise respirația grea în obraz, când se aplecase spre colțul de cameră în care zăcea ghemuită ca să o tragă de păr, îi văzuse rictusul de dispreț și scârbă desenat pe față, atunci când fusese forțată să ridice privirea. Uită-te la mine, urlase din nou bunica, ridicându-i capul, astfel încât să o privească în ochi, te omor, tâmpito, ai înțeles?

Fetița privește comorile ei care zac împrăștiate pe jos, la rădăcina copacului. Ochii i se umplu de lacrimi. Își trage nasul și coboară încet din copac.

Băiatul o urmărește de după gard.

─ Hai, zi unde e mingea! Sigur ai văzut-o, mârâie el spre ea.

Se joacă cu o piatră pe care o aruncă dintr-o mână în alta. Are de unde alege, sunt o grămadă de bolovani pe cărare. Albi, gri, rotunzi, lucioși sau cu colțuri ascuțite, mai mici, mai mari, mai curați, spălați de ploaie sau mai murdari, înfipți în pământ. Marius are de unde alege iar el, ca un adevărat specialist, ia întotdeauna numai pietrele rupte, sparte, ascuțite. Să se simtă. Să doară.

Fetița îi întoarce spatele. Se apleacă greu, bătrânește, oftând când durerea îi săgetează piciorul, își strânge cărțile, păpușa, pușculița, creioanele și pietrele și le pune în traistă.

O altă piatră îi trece pe lângă urechea stângă.

─ Fă, după ce ești mută, mai ești și surdă, ai? urlă Marius, de partea cealaltă a gardului.

Un zâmbet viclean i se lățește pe față.

─ Dar o să o dai tu până la urmă. De data asta nu mai scapi…

Miruna se ridică ca împinsă de un arc. Își trage nasul, își șterge ochii cu dosul palmei. Nu mai plânge. Își îndreaptă spatele, se întoarce spre băiat și se apropie cu pași mici de gard. Îl privește direct în ochi, apoi pornește la stânga, spre tufiș, făcându-i semn cu capul să o urmeze. Băiatul amuțește pentru o clipă, dar își potrivește pasul cu al ei. Merge pe lângă gard, aproape de ea, urmărind-o în continuare.

Ajung lângă tufiș. Fata se uită în jos și mângâie cu palma crengile țepoase.

─ E acolo, zice cu o voce guturală.

─ Ia-uite, vorbești? exclamă Marius.

Mirarea îi modifică trăsăturile, le face mai copilăroase. Miruna nu răspunde. Se dă cu un pas în spate, respiră adânc și închide ochii. Greierii, păsările, vântul, toate se opresc pentru a face loc tunetului. Fetița deschide ochii, își strânge traista la piept și așteaptă.