Colivii

Timp de lectura aprox 13 minute

Nu pot să mă concentrez la nimic, mintea îmi umblă năroadă la câte am de făcut.Îmi șterg transpirația de pe frunte, cu ochii pe ceas. Aluatul a dospit, trebuie să mă apuc de cozonaci. Orele se scurg, văd că fetele sporovăiesc despre ce-au mai văzut pe Netflix, în timp ce frământă coca. Nu prea sunt atentă la ele.

Trebuie să-mi trag un pic sufletul. Am făcut un efort să fie gata cozonacii. Aici nu există timpi morți, e doar matematică. Salariul e bun, completează pensia modestă, și încet-încet se strâng banii pentru rate. Doar cu sănătatea nu mai e ca acum un an, darămite cum era la tinerețe. Doi ani să mai treacă, doar doi, până scapă și Sanda de ratele de la apartament, și gata. Mă și visez cu furtunul în mână, dimineața, în grădinița de flori, pentru c-o să am și multe flori, știu sigur asta.

— Ia uitați, fetelor, ăla nu e domn’ profesor? se holbează Ani prin peretele de sticlă.

Îmi îndrept spatele, mă scutur de făina de pe mâini și mă apropii de geam.

— Tanti Geta, te pomenești că o veni să-ți aducă banii? mă zgândără, cu un aer nevinovat.

Mă fac că nu o aud. Banilor le pusesem cruce încă de când îi dădusem. Îl privesc cum se apropie, cu mers nesigur și trăgând ușor piciorul. Mă bucur pur și simplu să-l văd, ca pe un vechi prieten. Ne obișnuiserăm cu el pe stradă, prezent aproape zilnic. Nu-mi aduc aminte dacă pe el îl știu primul sau pe motanul aciuat aici. Și unul, și celălalt vin și pleacă, dar se întorc mereu. Vara, când era frumos, domn profesor venea devreme și-și făcea veacul pe perna cadrilată de pe pervazul barului de vizavi. Un pervaz lung și suficient de lat, pe care mai ales tinerii stau ciorchine și beau energizante, când ies de la liceu. Băiatul de la bar îi aducea câte-o cafea lungă, neapărat cu două pliculețe cu zahăr și un strop de lapte, iar de la noi primea o plăcintă cu mere sau un corn cu vișine. Îi plăcea să privească în liniște oamenii care mergeau grăbiți spre serviciu și era atent mai mereu la ce se vorbea în jurul lui. Era cel mai fericit când îl băga cineva în seamă și vorbea cu plăcere cu oricine. Iarna apărea pe la prânz, își bea cafeaua tot afară și mai stătea puțin, până îi intra frigul în oase, apoi o lua agale spre casă. Toată lumea îl îndrăgea. Își făcea veacul inclusiv în magazinul cu rochii de mireasă de lângă noi, pe canapeaua micuță de la intrare. Niciodată nu cerea nimic și avea un sac fără fund de povești despre oraș, iar nouă ne plăceau poveștile lui, le așteptam cu nerăbdare în fiecare zi. Mai târziu, am aflat că, pe traseul lui prin oraș, poposea și la bibliotecă, în special pentru cărțile de istorie. Despre viața lui nu prea vorbea, așa că am presupus că stă pe stradă din lipsă de ocupație sau de singurătate, dar, într-una dintre dimineți, a apărut cu un ochi învinețit și asta l-a forțat cumva să ne mărturisească ce calvar îndura acasă din cauza băiatului, care dăduse cu piciorul serviciului, familiei, îi bea pensia până la ultimul leu și era mereu pus pe scandal.

Ultima dată când am stat de vorbă mai mult– să tot fie șase luni de atunci –, chiar îl împrumutasem cu niște bani. După vreo săptămână, două, nu a mai apărut deloc. Nu-mi părea rău de bani, știam că n-are și că trăiește de pe o zi pe alta. Nu refuza nimic din ce-i dădeam de la patiserie și mă obișnuisem să-l văd zilnic. Am crezut că murise.

În pauza mea de jumătate de oră, ieșeam invariabil în curtea îngustă ce dădea spre stradă și stăteam cu el pe banca de lângă intrare. Simțeam că și el căuta prezența mea. De acolo, de la bar, urmărea când apăream afară și doar îl vedeam cum vine încet spre mine, uneori cu câte-o plasă de plastic transparentă, în care avea una-două cărți. Aveam nevoie să-mi trag sufletul, să-mi odihnesc picioarele varicoase pe care nu le mai suport, să trag o gură de aer proaspăt, neîmbibat de mirosul de vanilie și aluat dospit, și să-i ascult vocea domoală. Mă liniștea. Vai, ce m-am mai supărat când i-am dat geaca de iarnă care nu-l mai încăpea pe Virgil! S-a bucurat nespus, a îmbrăcat haina, încântat de gulerul înalt și de gluga care-i acoperea aproape în întregime ochii, lăsând să i se vadă doar barba complet albă, crescută în neorânduială. Peste două zile, a venit tot în paltonul lui ponosit. Era ca un copil, îi curgeau lacrimile pe obraz, dar nu spunea nimic. Cu greu am scos de la el că geaca i-o luase fiu-său și i-o vânduse pentru băutură.

Ani nu s-a înșelat. De cum îl văd, obișnuința își spune cuvântul. Mă spăl pe mâini și ies afară. E deja aici, ca întotdeauna. Își ridică pălăria de pe cap – nu l-am mai văzut niciodată cu pălărie – și mă privește șugubăț. Parcă e mai tânăr acum, fără barbă, cu părul alb pieptănat cuminte pe o parte, într-un sacou de velur bleumarin, prea mare la umeri. Cămașa închisă până la ultimul nasture îi este largă la gât, chiar dacă nodul de la cravată e prea strâns. Pare dichisit, chiar frumușel.

— Ce bucurie, domn’ profesor, am exclamat, cu zâmbetul pe buze. Știți că v-am dus dorul? Dați să vă pup, că tare mult mă bucur să vă văd.

Îl strâng zdravăn în brațe.

— Tare bine arătați, îi spun, după ce mă îndepărtez puțin de el și îl analizez. Cum vine asta, nu vă mai văd juma’ de an, eu îmbătrânesc și dumneavostră întineriți. Păi, e drept așa?

—  Am scăpat de probleme, doamnă dragă, am scăpat.

—  Ați și slăbit un pic, e bine pentru articulații. Ce n-aș da să mai dau și eu jos câteva kile. Virgil îmi spune mereu să nu mai mănânc atâtea dulciuri.

Îi simt oboseala când își lasă greutatea de pe un picior pe celălalt.

—  Haideți, să stăm jos. Un pahar cu apă?

Îmi face semn că nu. Îl iau ușor de cot și ne așezăm pe banca pe care îmi povestise atâtea despre viața lui chinuită, de când băiatul se apucase de băutură și îi murise soția iar eu, la rândul meu, îi împărtășisem la fel de multe despre visul de a mă muta în căsuța mea de la țară.

—  Mi-a fost teamă că nu te mai găsesc aici, arată cu privirea spre clădirea din spate, și am o datorie bănească la dumneata.

Cu gesturi tremurânde, își descheie nasturele de la sacou. Îl opresc și îl țin de mână până nu mai opune rezistență.

— Domn’ profesor, știți cum se spune? Dar din dar se face Rai. Păstrați banii, din suflet vă spun, nu că n-am nevoie de ei, dar nu sărăcesc dintr-atât. Să fim noi sănătoși! Ce mai însemnă două sute de lei?

Ochii lui albaștri se umezesc din nou. Banca asta a văzut multe lacrimi, și toate de nefericire. Acum e altfel. Bagă mâna în buzunar, scoate banii și mi-i pune în buzunar. Dau să spun ceva, dar îmi face semn cu mâna să tac.

—  Mai bine mi-ai povesti ce-ați mai făcut prin curte. Parcă ziceai că vreți să faceți o boltă din viță-de-vie.

— Da, am și pus-o. Sper să crească până ne mutăm. Lăsați-mă pe mine, povestiți-mi de dumneavoastră. Parcă nu mai tușiți.

— Am scăpat de tuse, ce-i drept, dar am pățit-o rău, să știi. Am fost în spital, cu o coastă ruptă, încheietura asta fisurată, bașca o lovitură la cap.

Îmi arată încheietura, apoi își atinge ușor ceafa cu degetele.

—  M-a îmbrâncit Cristian, știi dumneata din ce cauză, m-am dezechilibrat și am căzut.

— Domn’ profesor, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu chemați odată poliția? Nu vă ajunge atâta chin? O fi băiatul dumneavoastră, dar nu e păcat și cât vă pătimiți?

— O fi, n-o fi, Dumnezeu știe. Am zăcut ore întregi, înțepenit între canapea și zid. Nu puteam să mă ridic. Noroc că aveam geamul de la balcon deschis și-am strigat de-am răgușit. Când m-au auzit, au chemat poliția și au spart ușa. Cristian era mort de beat în dormitor, nici n-a știut când m-a luat Salvarea. Până la urmă, a fost bine la spital, mâncare bună, curățenie, eram patru în salon. Aproape că mi-a părut rău când m-au trimis acasă.

— Pe bune, de ce nu vă duceți la azil, domn’ profesor? Aveți pensie, dacă vreți, mă interesez cu bărbatu-meu, trebuie să găsim ceva, să scăpați odată de chinul ăsta. Mergem cu mașina, vedeți și dumneavoastră cum e acolo și, când se eliberează un loc, vă mutați acolo.

Gesticulez cu ambele mâni. Așa fac, atunci când mă prinde valul. Auzisem undeva de un azil cât de cât bun, dar nu-mi aminteam unde. Îmi pare că domn’ profesor vrea să spună ceva, dar ezită.

— Nu plec de la casa mea, îi aud vocea tremurândă. Acum nici n-aș mai avea motive. A murit Cristian.

—  Cum așa?

— Știi că bea până uita de el, eu nici acum nu știu cum venea singur acasă și cum de nu-l călca vreo mașină. Pe patru mai s-a întâmplat asta, a venit acasă dimineața, mort de beat, a bodogănit pe-acolo nu am înțeles ce și s-a trântit în pat, așa îmbrăcat și încălțat. În ultimul timp nu-l mai scoteai din haine, decât când se murdăreau. Atunci le arunca și lua altele. Un coșmar, nu alta. Începuse să plângă și să urle în beția aia a lui. N-am mai suportat și m-am dus să închid ușa la dormitorul lui. Era întins de-a curmezișul patului, cu fața în sus. L-am lăsat așa și am plecat să cumpăr cartofi din piață. Când am venit, l-am găsit mort, în aceeași poziție, înecat cu propria lui vomă, îmi spune domn’ profesor cu  zâmbetul pe față.

Nici nu știu cum să interpretez asta. Parcă s-ar bucura când îmi povestește, văd ceva în ochii lui și nu-mi dau seama ce. Rămăsesem cu buzele unite într-o linie subțire, ca atunci când nu știi ce să spui. Mă bucur pentru el că a scăpat, dar, pentru prima dată de când îl tot aud povestind despre iadul din casă, îmi pare rău de copilul lui mort.

— Ironia știi care e, doamnă dragă? S-a dus lângă nevastă-mea, mereu a făcut numai ce-a vrut el. Mi-a ocupat locul de veci și alt loc nu mai am. Dacă până acum mi se părea că moartea e singura care mă poate izbăvi, uite că am rămas captiv aici.

Domn’ profesor îmi arată cu gesturi largi și domoale curtea și strada.

— Abia peste doi ani pot s-o deshumeze pe Dora și să ne bage pe-amândoi în aceeași gropă. Până atunci, n-am voie să mor.

Nu știu dacă e de râs sau de plâns. Întotdeauna e o problemă cu locurile de veci în orașele mari. Mintea îmi fuge instinctiv la ale noastre. Sunt acolo, la țară, avem suficient spațiu să nu fie nevoie să ne dezgroape vreodată.

Răsucește ușor verigheta de pe deget. Știu c-a iubit-o mult pe soția lui, s-a luptat mult să o facă să nu renunțe la lupta împotriva cancerului și a fost foarte afectat când a murit.

— Doi ani trec repede, doar să am sănătate, ceea ce-ți doresc și dumitale, că degeaba îți faci planuri cu mutatul la țară, dacă nu te mai țin picioarele.

Parcă nu-mi place tonul lui.

— Mă duc la bar, la George. Avea o muzicuță aruncată pe-acolo, îl rog să mi-o dea mie, dacă n-o fi aruncat-o între timp și nu-i mai trebuie. Pe Dora mea o amuza teribil când cântam la muzicuță, în tinerețe. Mi-e dor de vremurile alea.

Mă uit la ceas. Pauza mea se cam terminase.

— Păi, atunci înseamnă că o să vă vedem în fiecare zi, domn’ profesor. Eu stau destul în picioare, dar dumneavostră trebuie să vă mișcați zilnic. Asta vă menține tânăr, ați văzut că ne spun ăștia mereu la televizor. Vreți să vă aduc ceva cald să mâncați, poate o plăcintă cu mere, cum vă place dumneavoastră?

— Am mâncat ceva acasă. Dar știi ce, adu-mi o plăcintă de-aia, două mese nu strică niciodată. Cu atâtea necazuri ale mele, era să plec și nu te-am întrebat de fată, de bărbat.

—  O, ho, ho, mai am de tras destul. Parcă nu se mai termină ratele lu’ fie-mea. Altfel, suntem bine. Mai băgăm câte-un ban și în căsuța noastră, cât se poate, să fie totul frumos când ne mutăm. Am pus sâmbăta asta vreo zece pomi fructiferi. Acum, Virgil e acolo cu cineva să vadă cât ne costă să refacem sobele. Adică ne pregătim, încet, dar ne pregătim.

Îl las în ușa patiseriei și merg să-i aduc plăcinta. Fetele îl salută cu multă căldură, în timp ce mâinile le merg pe mesele de inox.

— Astăzi ce poveste ne spuneți, domn’ profesor? îl întreabă una dintre ele, mai curioasă.

Stă puțin să se gândească, își freacă bărbia câteva secunde și ridică un deget în aer.

— E doar o știre, la poveste mă mai gândesc până mâine. Cred că prin ‘65, nu-mi aduc aminte exact, în Craiova a poposit o balenă, capturată de pe coasta Norvegiei.

Așteaptă reacția lor de neîncredere, pentru că îi place să facă oamenii curioși. E atât de vesel, de binedispus, că mă prinde și pe mine jocul lui.

— Haideți, domn’ profesor, ce minciună e asta? chicotesc fetele amuzate.

— Exact cum vă spun, balena Goliath, prima balenă îmbălsămată din lume, a fost într-un tur lung, în vreo treizeci de țări. Printre ele, și România. Craiova a fost doar unul dintre orașele de la noi în care a fost expusă. Avea peste douăzeci de metri, a fost ceva inedit pentru vremea aia. Ia să-i întrebați pe părinți, pe bunici, venea lumea ca la urs s-o vadă. Dacă scotociți pe internet, dați și de imagini cu ea.

Îi aduc plăcinta și scoate banii s-o plătească. Mi-i îndeasă în șorț, de parcă se rușinează să mi-i dea. Nu-l refuz, știu că vrea să-mi arate că e bine și are bani să se descurce. Îl privesc cum se îndepărtează cu pași mici, ușor nesiguri.

Mai rămân o vreme acolo, în ușă. Cei doi peruși din colivia agățată la intrare mă urmăresc tăcuți. Le pun grăunțe, dar nu par interesați.

Am senzația apăsătoare că eu sunt cea din colivie și rămân pe loc, prizonieră pe veci în patiseria asta, iar casa mea cu cerdac și tufă de trandafiri roșii la poartă se distanțează din ce în ce mai mult.