Priveghiul

Timp de lectură aprox. 14 minute

Mergea cu pași mari, soldățești, pe Calea Șerban Vodă. Traficul firav din acea dimineață de duminică și vântul tăios o făcură să se gândească cu jind la patul pe care îl lăsase în dezordine. Din fiecare expirație a ei se năștea un norișor alb, iar mâinile îi erau înlemnite. Și le îndesă în buzunarele paltonului și intră pe poarta cimitirului Bellu. Unul dintre paznici, cel mai vârstnic, o întâmpină cu un „Sărut mâna” grețos și o înclinare adâncă a capului, aproape o reverență, ceea ce-i făcu pe ceilalți doi paznici mai tineri să-și dea coate. Trecu în grabă, auzind în urma ei glasurile înveselite:

– Nea Tică, nu te mai doare spatele?

Intră glonț în capela din mijlocul aleii principale.

– Daria!

Vocea miorlăită a mamei ei nu se schimbase. Era aceeași ca în urmă cu două zile, când o sunase să-i spună că bunica Elvira murise, după care izbucni în plâns. O întrebă cu ce poate ajuta pentru înmormântare, dar Cati nici nu vru să audă de ajutorul ei.

– Uite-așa ne ducem toți, spuse ca o martiră, apoi îi ceru să fie la capelă mai devreme, bunicii i-ar fi plăcut să o știe alături.

Daria își dădu ochii peste cap, gest pe care mama ei îl ghici prin telefon. Adăugă:

– Știu că ești ocupată, ai viața ta acum, dar a fost bunica ta, te-a crescut și…

– Bine, i-o tăie scurt și puse capăt convorbirii înainte de a se transforma într-un necrolog siropos. Elvira era tratată ca o primadonă chiar și după moarte, iar asta o făcea să scrâșnească din dinți.

În lumina slabă a capelei, Cati o măsură din cap până în picioare și eliberă un pufăit nemulțumit. Era probabil ofensată de ținuta ei indolentă: palton lung și prea larg, bocanci ca niște mici tractoare și o căciulă infantilă de sub care i se ițea bretonul turtit. Daria îi aruncă o privire belicoasă. Se îmbrăcase cu singurele haine negre pe care le avea, ceea ce era singurul efort pe care defuncta avea să-l primească din partea ei. Dacă era după ea, s-ar fi îmbrăcat cu rochia cu paiete argintii pe care o purtase la Revelion. Scăpaseră, în sfârșit, de maniile și săgețile otrăvite ale Elvirei, iar asta era o ocazie festivă. O poreclise Belzebut încă din copilărie și își făcea prietenii să râdă imitând-o. Dacă ar fi știut maică-sa, ar fi leșinat.

Cati îi oferi un zâmbet stins, apoi o luă de braț cu aerul unei amfitrioane năpăstuite.

– Uite, au venit tanti Gina și unchiul Dinu. Taică-tu mai are de făcut niște cumpărături pentru pomană.

Fusese isteț, se gândi. Își făcuse de drum ca să nu fie nevoit să suporte menajeria în centrul căreia trona Elvira din sicriul ei scump, căptușit cu satin și garnisit cu o pernă matlasată și voal. Tanti Gina, vecina bunicii și companioana ei de nădejde, se apropie de ea și o mângâie ușor pe obraz, de parcă ar fi fost un copil de cinci ani ce trebuia consolat. Unchiul Dinu, fratele mai mic al bunicului, o salută scurt și veni către ea din colțul în care se retrăsese. Era o apariție tonică, neașteptată. Un aliat. Unul patetic, într-adevăr, dar nu conta. Văzuse primul dincolo de aerele de mare doamnă ale Elvirei și îl sfătuise pe fratele său să nu se însoare cu ea. Bunicul, cu naivitatea care-l caracterizase toată viața, îi raporta totul logodnicei lui, care bătu de trei ori din picior, își înălță bărbia sfidătoare și declară cu tonul unui judecător care dă o sentință finală:

– Ce grobian! E inadmisibil. Așa se poartă un frate?

Încurcat, bunicul nu știu ce să răspundă, dar înțelese că făcuse o gafă monumentală. Fusese prins în capcană, nu mai putea spune nimic nici în fața Elvirei, nici în fața lui Dinu fără a-l răni pe unul dintre ei. Nu ar fi suportat să se îndepărteze de niciunul, ura certurile, mai ales în familie, așa că tăcu. Între cei doi se instală un lung război de uzură, iar bunicul încerca zadarnic să pună capăt ostilităților. Daria pusese toate aceste informații cap la cap de una singură, din vorbe șoptite sau frânturi de conversație, căci atitudinea impusă de Cati era că „nu discutăm chestiunea asta, a fost demult, ei știu mai bine ce au de împărțit”, ceea ce nu era decât încă un act de loialitate oarbă față de Elvira. Dar tatăl ei rupea din când în când tăcerea și mai lăsa să-i scape câte un indiciu despre „Marea Schismă”, cum numea el conflictul fără sfârșit dintre Elvira și Dinu.

Cati își verifică ceasul de mână.

– Mai sunt trei ore până vine preotul.

– Vă e foame? E o patiserie bună lângă metrou, aș putea să iau câte ceva, propuse Daria.

– Nu-mi trebuie nimic, zise mama ei cu mâna dreaptă pe piept și ochii închiși, de parcă gândul la produsele de patiserie o istovea și o dezgusta în același timp.

– Ar fi bine să mănânci ceva, să nu ți se facă rău, interveni Dinu. În fond, morții cu morții, viii cu viii.

– Chiar nu te poți abține? își scuipă Cati cuvintele, cu o vehemență pe care fiica ei nu își amintea să o mai fi văzut vreodată. Nici nu s-a răcit bine și ai și început…

Nu își duse fraza până la capăt. Un hohot de plâns îi urcă din stomac și se opri în gât.

– Toată viața i-ai purtat sâmbetele și nu ți-a făcut nimic, reuși ea să spună printre sughițuri.

– Hai, lasă, că n-a fost așa, ripostă slab unchiul Dinu.

Tanti Gina își puse un braț protector pe după umerii femeii și încercă să o liniștească.

– Nu se cade să te superi pentru o vorbă-n vânt.

– Ba mă supăr. N-are niciun drept să zică ceva de mama.

– Am tot dreptul! se răsti Dinu, brusc scos din calmul lui aparent. Ea l-a băgat în mormânt pe taică-tu. A fost un zbir, o harpie. Nimic nu-i tihnea la el acasă.

Daria lăudă în gând curajul unchiului. Se întrebă dacă Elvira plutea undeva deasupra lor și îi putea auzi. Mama ei părea să se sufoce de indignare, dar Dinu fusese stârnit și nu avea de gând să se oprească.

– A fost un om bun, dar ea nu l-a meritat. Am încercat de atâtea ori să-i deschid ochii, iar o dată aproape am reușit. Poate îți amintești, tu erai atunci gravidă cu fata.

Daria și Cati se priviră, una curioasă, cealaltă exasperată.

– I-am propus să facă un test, mai exact o greșeală, una destul de importantă, dar nu fatală. Voiam să-i demonstrez că Elvira nu era capabilă să ierte sau măcar să fie înțelegătoare. A fost reticent la început, apoi a acceptat. Se gândea că planul meu o să eșueze, iar eu am să pricep, în sfârșit, că o judec greșit. Inițial, i-am zis să inventeze o aventură, dar nici n-a vrut s-audă. Apoi mi-a venit ideea cu banii. I-am spus să ia din casă o sumă potrivită de bani, să-i ascundă și să-i zică Elvirei că i-a jucat la alba-neagra și i-a pierdut. Parcă-l văd și acum… a venit cu banii la mine acasă, mi-a cerut să-i țin eu o perioadă, dar nu s-a mai întors după ei. Așa cum am presupus, Elvira l-a făcut cu ou și cu oțet, nu o dată sau de două ori, ci în toți anii care au urmat, ori de câte ori venea vorba de finanțele familiei și i-a strâns și mai tare lesa în jurul gâtului. Nu i-a spus niciodată că a fost o farsă. Bănuiesc că asta ar fi înveninat-o și mai mult. Dar nu mai contează, farsă sau nu, la bani se vede caracterul omului.

Lui Cati îi tremura buza de jos, dar Dinu nu-i dădu timp de reacție.

– A fost un om bun… Trebuia să-i fi spus adevărul Elvirei când a murit el, să știe ce bărbat a avut. Prea îi plăceau banii, prea ținea cu dinții de ei. Poate ar vrea să-i ia cu ea.

Fără să mai stea pe gânduri, unchiul scoase un teanc gros de bancnote vechi din buzunarul de la piept al gecii și începu să se îndrepte către sicriu. Cati și Gina săriră ca arse.

– Să nu-ndrăznești să te apropii de ea! țipă Cati, iar cele două femei se agățară de el, trăgându-l de brațe. Unchiul Dinu se clătină, apoi bancnotele începură să-i alunece din strânsoare, una câte una.

Daria făcu câțiva pași mari în spate, până se lovi de ușă. Ieși în aerul rece și își legă mai bine fularul. Coti pe o alee la stânga, apoi la dreapta, unde dădu cu ochii de o femeie, de brațul căreia atârna un coș mare. Aceasta îi strigă peste morminte:

– Vreți colivă? I-am făcut lui Eminescu, astăzi ar fi fost ziua lui. Făcu o pauză, apoi adăugă arătând cu brațul liber parcela unde erau înmormântați mai mulți scriitori: Aici sunt toți, cei mai mari români…

Daria zâmbi politicos, o luă din nou la dreapta și se întoarse pe aleea principală. Se așeză pe o bancă, privi în gol năucită, își luă capul între mâini. Elvira murise și totul continua să se învârtă inutil în jurul ei. Cati îi absorbea lumina veștedă, morbidă, aureolându-se ca o falsă muceniță. Dinu, scamatorul bătrân de bâlci, își ticluise atent numărul. Venise pregătit cu teancul de bancnote ieșite din uz și își șocă publicul, ceea ce îi aducea fără doar și poate o satisfacție grasă în suflet, pe care o așteptase de ani buni. Și mai era și coliva lui Eminescu. Tânăra se lăsă pe spate, iar un zâmbet larg îi cuprinse chipul întreg. Privi înspre capelă. În pragul ușii date de perete, cele trei siluete vorbeau cu voci stridente și gesticulau acuzator. Ca activat de un arc, paznicul în vârstă se îndreptă rapid spre ei. Pe treptele din fața ușii se vedeau câteva dintre bancnotele vechi. O adiere de vânt le ridică în aer, apoi le depuse pe o alee lăturalnică, unde un bărbat se grăbi să le adune și să le îndese într-un buzunar. Daria izbucni într-un hohot puternic de râs, ce răsună limpede pe toată lungimea aleii. Ceilalți încremeniră o clipă și o priviră ca pe-o smintită.