Ultimul tabu
Îi citesc fiică-mii povești. Păi nu așa a zis Einstein? „Dacă vreți să creșteți copii inteligenți, citiți-le povești!”. Bine, sfatul maestrului e ușor desuet, că acum au copiii povești câte vor, pe mulțimea de canale TV – dar nu este tot aia! Pentru că a urmări imagini e ușor, dar a urmări o poveste citită și a imagina acțiunea în minte este altceva. Așa că rămân la părerea mea. Îi citesc povești din toate culturile, că nu se știe cum va arăta lumea de poimâine: și „Muc cel mic”, și „Grota din Steenfoll”, și „Povestea Califului Barză”, și „Greuceanu”, și „Atalanta” lui Stephen Fry (ce autor!), dar și cele ale fraților Grimm. Teoretic, ar trebui să fac o selecție, să le sar pe alea dubioasele, dar pentru că mi-e lene, i le citesc pe toate, așa cum vin la rând, în ediția necenzurată. La „Hänsel und Gretel” a mai fost cum a mai fost; dar la „Die Kinder in Hungersnot” am încurcat-o: „Tati, și oamenii mănâncă oameni? Tu mi-ai zis că numai vrăjitoarele și căpcăunii mănâncă oameni!”. Eu, ca orice tătic, am negat cu înverșunare că oamenii ar mânca oameni. Numai că n-am scăpat: „Dar atunci, doamna din povestea asta de ce voia să-și mănânce fetițele?”. Eu, neatent și adormit: „De foame, tata, de foame…”. Atât mi-a trebuit. Sub rafala de întrebări care a venit în următoarele săptămâni, am fost nevoit să fac o lungă paranteză de la citit povești și să-i explic istoria canibalismului. N-a fost fun. Dar chiar deloc.
La aproape un an de la aceste întâmplări de parenting, am intrat în posesia romanului Danielei Rațiu, „Sfârșitul lumii e un tren” (editura Cartier, 2024). Nu este genul de carte pe care s-o citesc cu plăcere. Nu-mi spune nimic din lucrurile care mă fac pe mine fericit, n-am găsit în ea nimic din ceea ce vreau să aud; aș zice că este mai degrabă un fel de roman apocaliptic – dar, din păcate, nu o distopie. I-am scris autoarei cu toată sinceritatea, după lectură: „Sper că nu voi visa urât în noaptea asta”. Mi-a răspuns cu egală sinceritate: „Hm”. E firesc. Trebuie să fi muncit enorm ca să poată scrie o asemenea carte, e ca și cum ar fi născut un copil după un îndelungat și chinuitor travaliu – ce era să zică? „Bravo, Buzea! Sunt fericită că bebelușul meu îți dă cele mai negre coșmaruri”?! Păi, da. Îmi cam dă!
Faptele sunt fapte. În timpul Marii Foamete din 1947, în Moldova au existat atât cazuri de necrofagie, cât și de canibalism (1); Trenurile Foamei au plecat din Moldova spre apus, spre Banat, Oltenia, Bihor și Transilvania, ca să salveze cât mai mulți dintre cei năpăstuiți, în primul rând pe copii (2); în același an 1947, alte trenuri au plecat din România spre răsărit, încărcate cu prada de război (de fapt, de pace) pe care Armata Roșie a luat-o din România învinsă și ocupată (3). Aceste fapte sunt cei trei piloni pe care își construiește Daniela Rațiu eșafodajul romanului – atenție, deși pleacă de la date istorice perfect documentate, autoarea nu ne oferă un roman istoric, ci un roman. Literatură! Ceea ce e și bine, e și rău.
Cum face asta? Își pune pe masă povestea ramurii materne a propriei familii, „istoria mică” așa cum se spune acum, și abia în trama acestei istorii familiale țese informațiile obținute din documente, „istoria mare” cum ar veni. Iar povestea e cumplită: Ștefan, (Eli)Saveta și cei cinci copii ai lor – Ileana, Mihai, Eugenia, Victoria, Maria – reușesc imposibilul, adică evadarea din satul lor condamnat la moarte (de undeva de lângă Dorohoi, din nordul județului Botoșani, cu un Tren al Foamei, devenit Al Groazei în timpul călătoriei), supraviețuirea și începerea unei noi vieți în altă parte a țării, ceva mai ferită de nenorocire. De ce am numit „cumplită” această poveste cu final fericit? Din trei motive. Canibalii. Calul. Rușii.
Nu cred că am greșit ceva cu titlul: canibalismul este, cel puțin după părerea mea, chiar ultimul tabu al speciei umane, chiar dacă nu al tuturor societăților de care avem cunoștință (a existat, desigur, canibalismul ritualic, dar nu în spațiul nostru cultural). Violul, incestul, paricidul, pruncucidul, omuciderea în general, profanarea și câte alte tabu-uri or mai fi, că nu-mi vin acum în minte, sunt cumva sub canibalism, ca gravitate, ca vinovăție. Iar aici, în „Sfârșitul lumii e un tren”, avem parte atât de necrofagie (la început), cât și de canibalism propriu-zis (în Trenul Foamei), în scenele în care mâncătorii-de-oameni pornesc după pradă, pur și simplu (să vâneze oameni vii, adică). De asta spun că autoarea ne îmbie cu literatură, nu cu un roman istoric; ăla are alte rigori, alte trucuri scriitoricești.
Calul. Oricât ar părea de ciudat, asta a fost partea care m-a făcut să dau apă la șoareci. Sunt de la țară, știți. Am lucrat cu Suru de când era el tânăr și eu mic, până când a ajuns el bătrân și eu student (și tot mai lucram împreună!). Ei bine, iubirea imensă cu care cei cinci copii o înconjoară pe Bruna, iapa familiei, m-a spart, mi-a rupt inima. Din toată cartea, pasajele în care iapa ține prim-planul acțiunii mi-au adus un nod în gât, un nod foarte greu de înghițit. Nu am cuvinte să explic asta. Un om care n-a avut de-a face cu caii nu poate înțelege ce mă străduiesc să spun. Dar mai e ceva. Cândva am lucrat la o fermă. Și mi-a murit o iapă. O chema Monica.
Rușii. Să fi publicat Daniela Rațiu romanul ăsta acum trei ani, să zicem, nu i l-ar fi tradus nimeni, în afară de polonezi, lituanieni și finlandezi. Dar, odată cu minunea de idee a lui Putin – asta cu războiul de la poarta europenilor – cred că autoarea e foarte bine plasată pentru niște traduceri în limbile mari, în limbile marilor piețe de carte; să vedem, să vedem, eu îi țin pumnii. Pentru că, înainte de 24 februarie 2022, ruși erau văzuți în Vest ca niște oameni mai prostuți dar buni la suflet, ca niște gafeuri neîndemânatici dar cu care te puteai înțelege (păcălindu-i, firește). Așa era aici percepția generală despre acest popor. Dar acum nu mai e. Acum, chiar dacă nu universal acceptată, părerea despre ruși se apropie de imaginea lor din „Sfârșitul lumii e un tren”: cu rușii nu e nimic de făcut și nimic de discutat. Sunt Ceilalți.
