Copilul de aur

Rușine. Ăsta e cuvântul. Shame. Mă simt jupuit de piele, dat cu sare și expus în piața orașului, să mă scuipe toți oamenii, înainte de-a mă lapida. De la nemilosul „Nu mai e nimeni acasă” al Sabinei Yamamoto nu m-am mai simțit așa, dar acolo era vorba de relația mea cu alcoolul. Aici e vorba de relația cu sexul opus. Rușine.

Acum câteva minute am terminat de citit „Balada necunoscutului” de Cristina Vremeș (editura Humanitas, 2024), și vălmășagul de senzații care mă încearcă nu poate fi descris altfel decât „haos”. Lectura mi-a lăsat mintea-n haos, iar din tot acest haos se aude clar un singur miros, scris cu litere de foc. „Rușine”. Honte.

Vocea narativă (care n-are nume, dar pe care eu o voi boteza „Cristina”, cu de la mine putere) pleacă din Berceni la Bruxelles; ce să vezi, și eu am făcut la fel. Berceniul în care copilărește Cristina este același cu Berceniul meu, chiar dacă ea nu-l numește niciodată așa (îi spune ba „cartierul Brâncoveanu”, ba „Olteniței”, ba „Piața Sudului”, ba „balta”, ba „Cocioc”, ba „Alunișului”, dar toate aceste toponime sunt prostii: întreg triunghiul cuprins între Șoseaua Giurgiului – la vest, Șoseaua Olteniței – la est, Șoseaua de Centură – la sud, și cimitirul Bellu – în vârful din nord, este Berceni și gata!), iar locurile prin care copila Cristina are treabă au răscolit în mine anii ’80, în toată forța lor… tocmai anii pe care atât de mult aș vrea să-i uit: delta Văcărești, strada Boccaccio, Parcul Tineretului, Orășelul Copiilor, tramvaiele de la Șura Mare, școala 190… totul. E adevărat: Cristina din carte habar n-are de anii ’80. Ea e-un copil al altor timpuri, care, cum să spun, ar fi trebuit să fie mai bune. Numai că n-au fost. Nu pentru ea, în orice caz.

Familia Cristinei ar fi trebuit să fie perfectă. Middle-class cum scrie la carte. Bunica Coco, bunicul Toma. Mama Doina, tata Dinu. Funcții, bani, trai, lecții particulare pentru aia mică, hrană bună (Toma este tovarăș de încredere la Prodexport și „aduce carne acasă” – propoziție absolut ininteligibilă în anno domini 2024), spectacole la operă, excursii la Sanssouci… viață! Prin comparație, viețile unchiului Vienică și ale mătușii Zoica sunt din cu totul alt film, ca și viețile vecinilor bunicii (Vasile și Lenuța); din ce film? Din filmul meu. Din al săracilor. Voi reveni la acest aspect în finalul textului, că altfel nu se înțelege titlul.

De ce a dat Vremeș un roman mare? Păi, din punctul meu de vedere, din patru motive. Unul este foarte clar: a scris literatură de coliziune (LdC). Personajele ei,  Cristina și Dinu, pleacă c-un Cielo pe ruta Berceni – Nădlac – Budapesta – Viena – Elveția – Germania – Amsterdam – Bruxelles – Paris, iar pe drum descoperă nu numai cine sunt ei, dar și cine sunt românii, cine sunt ungurii, ce este Vechea Europă, cum sunt românii din Prima Diasporă… descoperă. Bile de biliard în coliziuni repetate, controlate sau nu, din care se naște jocul, frumusețea jocului. Literatura. Cartea care contează, care grăiește, care lovește. Care-și pune cititorul pe gânduri și care, în final, îl schimbă. Cum, sper, m-a schimbat deja pe mine.

Al doilea motiv este stilul. Nu-l comentez, nu știu dacă este un stil înalt sau „jos” (mie mi s-a părut înalt), n-am priceput boacă din trimiterile la teoriile lui Lacan și încă unul (Deleuze, parcă), dar nici din plonjoanele în abisul viselor; ceea ce pot spune, cu mâna pe inimă, este că autoarea a muncit pân-a scuipat sânge ca să scrie cartea asta; că nu s-a temut de cuvinte rare și că și-a ajutat cititorul cum numai la Jerome K. Jerome am văzut, în „Three Men on the Bummel”: înainte de fiecare  capitol a băgat un rezumat, să știe omul peste ce-o să dea mai departe. Respect!

Al treilea motiv este curajul. Cristina își privește tatăl în ochi și-i spune ce-are de spus, după toți anii ăștia în care s-a străduit să se prefacă, să uite, să tacă. Ei bine, acum Cristina nu mai tace, iar fluxul amintirilor ei m-a ucis, m-a decimat (!), m-a imolat, mi-a frânt șira spinării. Dinu, taică-său, e un porc. Mort după… cum să spun? Nu găsesc nimic puternic, nimic care să stea alături de memorabilul Dinu pe care l-a construit Cristina Vremeș în roman. Omul e… lasciv? Concupiscent? Libidinos? Seducător? Senzual? Lubric? Afemeiat? Fustangiu? Homme à femmes? Maniac sexual? Hărțuitor? Nu… nu e destul. Să zic, doar, că Dinu este ceea ce am fost eu de când am devenit licean până am devenit tătic. Între 14 și 44 de ani, adică. Vremeș mi-a făcut portretul. Ei bine, e-o imagine cumplită, devastatoare. Eu nu m-am văzut niciodată așa, dar tare mi-e teamă că Vremeș are dreptate.

Al patrulea motiv este cel care dă titlul. Dinu este un copil de aur (formula îi aparține lui Vasile Ernu, eu doar o fur de la el); dar ce sunt, totuși, „copiii de aur”? Simplu spus, sunt privilegiați. În orice sistem politic, fie el comunism, capitalism, islam sau „a treia cale”, unii copii se consideră altfel. Așa se văd ei înșiși, așa sunt învățați de părinți să se vadă: diferiți, mai buni, având cu totul alte drepturi față de „amărâți”. M-am lovit de acest tipar, al copiilor de aur, de când am început grădinița și până în prezent: e uimitor. Un fenomen uimitor, fascinant. Concret, copiii de aur simt că-și pot permite orice; în româna prezentului, una din expresiile cu care copiii de aur se recunosc între ei este aceasta: „Scuipă pe fraier!”. Ceea ce Dinu, personajul Cristinei Vremeș, face de-a lungul întregii narațiuni, doar că, din păcate pentru el, nevasta nu i-a născut un fecior pe care să-l formeze după chipul și asemănarea lui, ci o fiică inteligentă, sensibilă, șireată, nemiloasă și care nu uită nimic. O adevărată supraviețuitoare. O singură dată, în tot romanul, autoarea face un imens efort de a-și înțelege tatăl și – poate – de a-l ierta. Iat-o aici vorbind despre pasiunea lui Dinu pentru șofatul imprudent, tipic cocalarilor:

„În acele momente își arăta măiestria, se vindeca de rana ratării din copilărie, a unui egocentrism exaltat – egocentrismul ăla pufos, simpatic și binevoitor, atunci când adulții care ne iubesc ne spun că suntem cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai talentați – fundament solid pentru o viață de adult în care suntem mai puțin frumoși, mai puțin talentați și cu siguranță nu atât de deștepți. Lui nu îi spusese nimeni, când fusese mic, toate aceste lucruri. Crunta realitate pe care suntem nevoiți să o procesăm – faptul că suntem ca alții, sau chiar mai puțin, și deci oameni de rând – este mai suportabilă atunci când acel egocentrism feroce, primar, a fost satisfăcut. Putem spune, astfel, că la un moment dat, în ochii bunicii, ai unchiului, ai verișoarei care iubește copiii, am fost cei mai strălucitori. Această perioadă reprezintă paradisul redus la proporții terestre, făcând experiențele ulterioare din viața de adult suportabile. Cu alte cuvinte, iubirea înăbușitoare a unei bunici are efectul unui vaccin existențial. Dinu părea să nu fi avut parte de acest vaccin. Lipsit de acești anticorpi originari, el exersa ceea ce ar fi trebuit să se întâmple la o altă vârstă, în majoritatea interacțiunilor cotidiene cu oamenii din jur, într‑un contratimp fără soluție, fiindcă acel timp al copilăriei fusese scris și îndosariat, imposibil de recuperat”. Dar acest acces filial trece repede:

„Mă trezesc dimineața cu sentimentul unei datorii pe care nu vreau s‑o duc la capăt. Amân acest moment de un an și jumătate, de când am scris prima versiune. Acolo am trecut succint, cu descrieri serbede, peste scenă. O fetiță de doisprezece ani, care explorează cu tatăl ei străzile Cartierului Roșu din Amsterdam, renumit loc al prostituției, pentru clienți și curioși. Face parte din procesul de formare, argumenta Dinu. Un copil trebuie să vadă de toate, să cunoască lumea, mai spunea în alt rând. Ce aș putea spune despre acest moment din copilăria mea, când am fost complicele privirilor și comentariilor lascive ale tatălui meu asupra unor femei‑obiect, țâțe de privit, coapse de mângâiat? Să mai spun care erau cuvintele pe care le utiliza pentru sexul feminin? Să menționez „fofoloancă“? Să mai spun, pe șleau, cum spunea că ar vrea să pună mâna acolo, când se uita la chiloții uneia din vitrină? Să mai spun cum mă târa în magazinele de suveniruri, și mă punea să țin în mână magneții pornografici și brelocurile cu femei în extaz care se țin de țâțe și au ochii închiși, cu buzele enorme țuguiate? Cum să extrag o înșiruire elegantă de cuvinte din acest infern promiscuu, în care nu protestam, ci priveam în tăcere, urmându‑i pașii, ca și cum era lucrul cel mai normal de pe lume, în timp ce, în aceeași tăcere, se insinua în mine, între mine și el, ceva degradant, bolnăvicios, caverne ale refulării care mai explodează și azi, când simt că îmi plesnește capul, când simt că nu suport goliciunea umană, când mi se pare că singura formă acceptabilă a corpului este cel perfect atletic, perfect acoperit de fibră și mușchi, un trup în perfectă încordare și control absolut, un trup care nu se lasă ademenit de plăceri și neputințe, de pasivitate și ascultare. Explozii comportamentale, când simt ură veninoasă în gură și sunt în stare de violență emoțională neașteptată, când văd nedreptăți, când văd copiii abuzați, când aud de femei violate, când aud comentarii despre corpul femeii. La ce bun să vorbesc despre cuvintele spurcate pe care le‑am învățat de la el, să vorbesc despre o educație sentimentală ratată, traumatizantă, dureroasă, ce nu pare să se cicatrizeze vreodată? Cum să se cicatrizeze, când am cunoscut atât de timpuriu răul, abjectul iresponsabil? Când nu am avut parte de credința idealizată în umanitatea bună, în empatia și grija oamenilor, fiind mânjită cu ce au ei mai rău în ei, excremente emoționale, deșeuri verbale, lipsa de pudoare? La ce bun să vorbesc despre asta în spațiul cuvintelor scrise de mine, sanctuar mai presus de orice instrumentalizare? De ce să vorbesc despre urâțenia lui, în cuvinte plăcute, în frumusețea în care m‑am retras, pentru a mă putea reconstrui, pentru a‑mi da un alt corp, pentru a renaște nu din cenușă, ci din cuvinte și pasaje, din făurirea altor lumi. De ce, și aici, revine cu mânjiri, în clopotul creativității mele? Așa că scriu prima versiune rapid, fără nici un interes, incapabilă să concep ceva inteligent, un pasaj care să acapareze cititorul. O intrare de jurnal prozaică, în care îl denunțăm slab pe răufăcător. Lipsă totală de spumă literară, de plăcere de a citi, de unghi nou în care se rescriu experiențe cunoscute și bătătorite. Cui îi pasă de asta? Cu toții avem răufăcătorii noștri, cu toții avem micile noastre histories, cum spune Deleuze. Cu toții avem revelații în copilărie, fericite sau nefericite, și asta nu ne face neapărat foarte interesanți. Cui îi pasă de banalitatea acestor anecdote, și de ce le‑ar citi cineva, oricine, într‑un timp alocat delectării? Interesant nu este să‑ți povestești copilăria, ci să scrii copilăria. Să nu denunți răufăcătorul, ci să îl scrii, să îl construiești, să îi găsești semnele și lumea, figura și metaforele, elipsele și metonimia. Și uite că, în acest moment, mă găsesc (je me (re)trouve) neputincioasă, netalentată, disperată de a găsi o tehnică literară, un colac de salvare, care să spele jegul acelei nopți în care m‑am plimbat cu cel care mi‑a dat viață, cu care semăn la ochi și la păr, la buze și la laba piciorului, în cartierul cu bordeluri și prostituate”.