Țepe

Durata de lectură aprox. 13 minute

Doru e administratorul de rețea de la noi din școală. O școală generală din Tractoru’. Pe el l-au trimis fetele după tortul comandat pentru directoarea cea nouă și trebuia neapărat să ajungă înapoi până la pauza mare, când directoarei i se serba ziua în cancelarie. Laboratorul de prăjituri bio era peste drum, la etajul 6 al unei clădiri cu pereți de sticlă. Doru plecase de o jumătate de oră și nu mai dăduse niciun semn de atunci, iar pauza mare se apropia. De pe la 9, proful de sport se apucase de umflat baloane în bibliotecă, iar profele de engleză scriau pe ele cu carioci colorate Happy birthday. Câteva zile la rând, laboranta adunase bani de la fiecare pentru cadoul directoarei, ne notase pe toți pe o foaie, cu nume, prenume și cât dăduserăm. Când mi-am dus mâna la portofel, am tras cu ochiul să văd cât au dat alții. Sumele variau între 10 lei, atâta scoseseră din buzunar ăia mai bătrâni și suplinitorii, și 85 de lei, contribuția singurei colege care conducea un Mercedes. Din banii strânși, cineva din grupul mai implicat luase o poșetă de firmă, o icoană cu ramă argintată, Colinde și daruri de veghe de Monica Pillat și un aranjament floral. Cadoul fusese frumos ambalat și așezat pe masa din anexa laboratorului de chimie. Pe mine m-au pus să mă ocup de muzică. Responsabila cu proiectele și programele făcuse regia, ne cunoșteam fiecare rolul din scenariul bine pus la punct de ea împreună cu profa de tehnologie și transmis pe un grup de WhatsApp creat special cu această ocazie. Când avea să apară directoarea, trebuia să strigăm Surprizăăă! cu toate că ea știa ce i se pregătește și la ce oră, că doar transmisese prin intermediul grupului restrâns de prietene exact ce cadou voia. Eu trebuia să dau drumul la muzică de la laptop, Doru să apară de după ușă cu tortul, să cântăm Mulți ani trăiască! și așa mai departe.

Agitația a început pe la 10 și ceva, când Alina, regizoarea, a observat că Doru întârzie. A încercat să-l sune, dar abonatul nu numai că nu răspundea, ba chiar avea telefonul închis. Alina a început să murmure ceva, nu auzeam prea bine ce de pe scaunul de lângă imprimanta uriașă din colț, de unde revizuiam playlistul, făcut la sugestia unora care apucaseră s-o cunoască mai bine pe directoare și care știau că se uită la Vocea României și că-i place muzica latino. Era venită de la liceul pedagogic, la începutul anului școlar, prin concurs național. Nu primise postul pe care-l dorise, adică de directoare la școala unde era titulară, așa că acceptase până la urmă ce mai rămăsese, luând locul directorului nostru numit de inspectorat prin succesive decizii de-a lungul anilor în care nu se organizase niciun concurs, un profesor de română cu doctorat, cu barbă de hipster și cu voce subțire, care căzuse probabil între timp în dizgrația cuiva cu funcție importantă. Fostul director își mângâia barba de pe fotoliul pe care-l ocupa mereu doar el, așa că putea distinge ce murmura Alina.

Sigur, sigur, a zis el, continuați, pupați-o-n cur pe proasta asta nouă care n-a pus mâna în viața ei pe nicio carte! dar Alina i-a tăiat-o scurt:

 Ia mai lasă-ne…

Își permitea, erau cam de aceeași vârstă, adică undeva la 50 și se cunoșteau de mult, ba chiar se zvonise că se petrecea ceva între ei, deși era greu de crezut, el neavând mai mult de 1.60, iar Alina cam 1.75. Bărbosul s-a înfipt și mai bine în fotoliul de pluș, și-a scos iPhone-ul și ne-a întrebat dacă vrem vreo carte de la Polirom, că au reduceri de 40% și dacă ne grăbim mai prindem, dacă nu, nu, că expiră până seara. Nu i-a răspuns nimeni, în cancelarie erau cam șapte oameni în afară de mine, toți șușoteau și trăgeau cu ochiul spre ușa de la intrare, ca nu cumva să intre directoarea și ei să-i strice surpriza.

V-am rugat, am insistat să nu-l trimitem pe Doru după tort, știți că nu-i în stare de nimic, l-am sunat de o sută de ori, are telefonul închis. Ce naiba facem?

Bărbosul a ridicat din telefon o privire plină de satisfacție. Un zâmbet reținut s-a ivit în colțul gurii lui acoperite cu țepi roșcați.

Ehe, a zis el, cât am tras eu cu ăsta habar n-aveți. Ba merge netul, ba nu merge netul. Ba că a picat rețeaua, că e de la RSD, niciodată nu era vina lui. Nu vedeți cum arată? Ca un homeless. Nicio haină nu stă pe el ca lumea, îi iese maioul din pantaloni și umblă tot timpul cu șlițul desfăcut. Ce să mai zic de freza aia, cică se tunde singur, a mai zis el, aranjându-și afectat ochelarii cu ramă neagră și groasă. Deci vrea cineva Polirom la reducere sau nu? Doar atâta vă mai zic că și-a lansat Crețu un roman cică politic și Goșu la fel, unu’ despre o menajeră, ceva, o cheamă Stela Enache. Și se poate folosi și cardul de primă didactică pe site. Asta dacă nu v-ați înfipt deja la tablete și la telefoane.

Alina se uita la el cu furie. Ceilalți, cu indiferență.

Iar te bagi, dom’le? Nu ți-am zis să ne lași? De Polirom ne arde nouă acuma? Sună imediat de ieșire și ce ne facem fără tort?

Da, n-are niciun farmec fără tort, a șuierat replica hipsterului printre dinții mici, așa de mici de păreau foarte mulți.

Câteva voci au propus să se dea fuga după alt tort, că Doru sigur nu se întoarce la timp și se strică tot momentul.

De unde, dom’le, alt tort așa de repede? a zis o colegă care își adusese un borcan cu zacusca proaspăt făcută de ea, din care ne invita pe toți să gustăm, și câteva felii de pâine pe care le despacheta cu grijă desprinzând încet bucățelele de șervețel lipite de ele.

Chiar așa, tortul nostru are 3 kilograme, plus că e bio, așa cum îi place doamnei, a intervenit și colega cu Mercedes. Nu știți că nu mănâncă decât bio? Plus că e și vegetariană, deci e comandă specială, nu așa, orice găsești la cofetăriile de scară de bloc. Co-man-dă spe-ci-a-lă!

Plus că am dat o grămadă de bani pe el, ce să mai tot atâta, eu nu mai dau iar bani, am pus 50 de lei, zic că e destul. Hai că merge și fără tort, a completat proful de sport care intrase pe ușă vesel anunțându-ne că baloanele-s gata, 53 de baloane, exact cât împlinea doamna directoare Predoiu. Și-a spus și el părerea după ce s-a interesat despre ce se discută. Eu nu mai dau niciun leu, clar!

Da, că ai și dat mult, 15 lei, de unde 50, ha ha, a punctat fostul director din fotoliul de pluș.

Ia mai du-te și-n pula mea, a zis sportivul, trăgând nervos în sus de pantalonii de trening Nike, în timp ce colega de matematică de lângă el l-a apucat brusc de mâneca bluzei tot Nike și i-a șoptit: Șșștt, mai încet, că cine știe când se-ntoarce iar ăsta!

Nimănui nu i-a dat prin cap să se ducă după Doru, că doar erau 5 minute până peste drum și nici eu n-am sugerat nimic, dar discuția a degenerat la intrarea în scenă a profelor de limbi străine, moderne, progresiste și foarte vocale. Timp de câteva minute și-au făcut reproșuri. Una că ea a venit de la 8 și jumătate la școală și a pierdut o oră ca să scrie pe baloane, alta că, deși se stabilise clar pe WhatsApp cu exact două seri înainte cine trebuie să cumpere cariocile, toate s-au zgârcit și a fost nevoită ea să se umilească și să ceară de la elevii care au mai și rămas nesupravegheați, iar responsabila cu cariocile s-a lăsat așteptată și, până când a apărut, ca o doamnă, parfumată toată și machiată, ea s-a spetit, așa că… Cea care n-a adus carioci, deși trebuia, a zis cu lacrimi în ochi că a uitat, că are probleme mai importante, că nu-i e milă nimănui de ea că e mamă singură și că taică-său e internat în spital de aproape o săptămână? Și apoi alta că de ce n-a zis dacă nu putea, nu să le lase pe ele să aștepte ca proastele și să mai și piardă timp căutând carioci. Era ca la un meci de tenis, ne uitam când la una când la alta, toate aveau mâinile colorate. Nu se spălaseră, probabil ca să vadă doamna Predoiu cât de mult suflet puseseră în toată treaba asta.

Tot nu răspunde? a întrebat curios fostul director, de data asta fără să-și ridice ochii din telefon.

Nu, și sunt plină de nervi, transpirată toată, a răspuns Alina ținându-și brațele lipite de corpul nu prea atletic și atunci le-am zis că poate ar fi bine să se ducă cineva după el, cine știe ce s-o fi întâmplat. Cu el sau cu tortul.

Acuma spui? m-a repezit ea, de parcă eu aș fi fost de vină că Doru nu mai apărea și totul se ducea naibii. Ce-ar fi să dai tu o fugă și să vezi ce și cum, mai sunt zece minute și o să apară doamna directoare și e păcat, uite, Sandu o să aducă baloanele să le avem pregătite și cadoul de la chimie și florile, am scris și pe grup să mă asigur că vine toată lumea și primesc confirmări, deci în 10 minute o să fim toți adunați aici, blocăm ușa de la cancelarie și așteptăm în liniște. Mă suni și-mi zici pe unde ești și ce-ai rezolvat! Hai, fugi! Dau eu drumul la muzică dacă e…

M-am supus, nu mai era timp de proteste. Mi-am luat geaca din mormanul de geci puse unele peste altele în cuierul îngust și am coborât în fugă pe scări, trecând fără să mai salut pe lângă colegii care ieșiseră deja de la ore sau veneau de afară scuturându-și paltoanele și gecile ninse, pentru că era un frig cumplit și ningea de rupea încă de noaptea trecută. M-am luptat cu  zăpada și am trecut pe roșu, știam că dacă nu ajung la timp, toate aveau să se spargă în capul meu, până și treaba cu Doru se va uita, pentru că lui i se tolera orice, era de ajuns să înceapă cu poveștile cu insomniile și cu depresia ca să stârnească milă sau să se agite și să dea din mâini ca nebunu’, ca să-i facă pe toți să-l evite, o strategie care funcționa în mod miraculos de fiecare dată, așa că nu mi-a luat decât 3 minute să ajung la intrarea în clădirea cu pereți de sticlă și să aflu de pe hol că în lift era blocat de jumătate de oră un tip care se bâlbâia și care bătea în uși ca disperatul. Lumea adunată aștepta intervenția pompierilor care erau pe drum. Am urcat la 3, pentru că de acolo se auzeau bubuiturile și l-am întrebat doar dacă tortul e în lift sau sus la 6 de unde trebuia să-l ridice. A început să vorbească răstit și să-mi reproșeze că nu-mi pasă decât de tortul ăla de căcat, că da, e la el și că, din cauza atacului de panică, și-a băgat mâinile și a rupt puțin din glazură ca să nu-i scadă glicemia și să leșine până vin pompierii. Știi că sunt claustrofob, a continuat, în timp ce eu, cu mâinile înghețate, că nu mai apucasem să-mi iau și mânușile, îmi căutam în geantă telefonul ca s-o sun pe Alina.

Nu poate să crape ușa sau s-o deschidă și să-ți dea tortul pe acolo? m-a întrebat Alina pe care mi-o imaginam roșie toată și cu ochii scoși din orbite.

Nu, nu poate, sunt uși de metal, i-am zis în timp ce auzeam pe fundal un cor de voci dezamăgite: Sunt uși de metaaaal…

Nu poate să facă nici măcar o poză și să ne-o trimită, să o punem pe grupul de profesori, ca să vadă doamna directoare că ne-am străduit?

Nici măcar, n-are semnal în lift.

Și același cor de voci: N-are semnaaaal…

L-am abandonat pe Doru și am urcat pe scări până la 6, poate-poate găsesc vreun alt tort, la fel de bio și de mare care să-i mulțumească pe toți cei care contribuiseră extra la cumpărarea celui din lift. Sus m-a întâmpinat o fată cu bonetă, care nu-mi înțelegea nici graba, nici agitația, așa că s-a cam speriat și m-a refuzat pe loc.

Nu avem, noi suntem laborator, nu facem decât pe comandă. Încercați la Casa de turtă dulce, ei au și de-a gata, a adăugat ea după o scurtă pauză, cu teama angajatului care nu-și dorește reclamații.

Da, dar nu-s bio, i-am spus, nouă ne trebuie neapărat bio.

Zeci de figuri resemnate m-au întâmpinat în spatele ușii blocate a cancelariei. Nu rezolvasem nimic, baloanele, florile și cadoul erau prea puțin, tortul ăla ar fi fost piesa de rezistență, tortul pe care scria La mulți ani, doamna directoare! Vă iubim! Tortul din care am fi mâncat toți, ca o mare familie ce eram.

Mi-am reluat locul lângă laptop, sub privirile acuzatoare ale colegilor, mai ales ale celor care veniseră de acasă, înfruntând iarna, chiar dacă aveau ore de după-masă. Sunase deja de intrare, cele 20 de minute de pauză trecuseră de mult, iar doamna Predoiu nu apăruse. Nimeni nu știa unde e, de ce nu apare, de ce n-a văzut-o încă nimeni pe nicăieri. Nici colega cu Mercedesul n-avea habar, presupunea doar că directoarea își propusese să nu ne strice nouă aranjamentele și că absența ei era dovada eleganței și a discreției. Colegii, cadoul, florile, cartea, baloanele, ușa blocată de care ar fi trebuit să tragă, toate păreau lovite de o zădărnicie descurajantă, chipurile care exersaseră bucuria și nerăbdarea se scurgeau obosite, cu ochii spre cataloage, cu întrebări în suflete, oare să mergem la ore sau să mai așteptăm?

Hohotele de râs ale fostului director au izbucnit chiar în clipa în care cineva a început să tragă de ușa blocată. Toți fuseserăm avertizați pe WhatsApp să ne folosim cartelele, așa încât să știm că, dacă cineva trage de ușă, n-are cum să fie decât directoarea. În sală s-a lăsat tăcerea, solemnă ca o zi de doliu. Hipsterul continua să râdă: Ia te uită, zicea, dar noi nu-l luam în seamă, ia uite-aici!

Sandu a apăsat pe butonul care a deblocat ușa, iar privirile noastre au întâlnit ochii înroșiți de spaimă și de frig ai lui Doru care ținea în brațe un tort imens, ca o pradă de război și care s-a scuzat cu glas moale: Îmi pare rău, am ciupit puțin din glazură, dar nici nu se vede, foarte, foarte puțin… Colegii din spate, care nu puteau vedea cine e, începuseră să cânte ba Muuulți aaaani trăiascăăă, muuuulți aaani…,  ba să strige Surprizăăă! în timp ce hipsterul a urlat: Ia intrați voi pe Facebook să vedeți unde e doamna directoare Predoiu. La brunch la Sinaia cu juma’ de inspectorat și cu secretarul de stat care ne-a fost elev. Ha, ha, ha! Ia ziceți, mă, vrea careva Polirom? Crețu? Goșu? Dumitru la promoție? Că tort bio avem destul!