Mulțumesc, domnule Bergson!

Timp de lectură aprox. 14 minute

Uitasem de fotografia asta. Eram uimită că rezistase în ciuda faptului că ai mei o adăugaseră acelor chestii tabu din viața lor față de care se simțeau obligați, în cumsecădenia lor, să păstreze distanța. Îmi fac loc printre celelalte lucruri de pe covor, scoase toate din sertarul cel mai de jos al bibliotecii: cocarde, insigne, baterii vechi, mărturii de la terminarea diferitelor cicluri școlare, plicuri, scrisori, o hartă a munților Bucegi, o carte în franceză într-o ediție de buzunar. Mă reazem de fotoliu. Întind puțin spre stânga mâna în care încă țin fotografia, doar cât să prind unul dintre fasciculele de lumină prăfoasă care reușiseră să răzbată prin jaluzelele trase. O privesc și îmi amintesc tot. Mă bufnește râsul. Ce mai figură!

Sunt la școală, în timpul orelor, când cineva bate la ușă. M-aș fi așteptat să intre oricine, chiar și Moș Crăciun, dar nu taică-meu. Era serios și avea un buchet de trandafiri roșii cu cozi scurte prinse într-o plasă albă. Semăna cu buchetul pe care l-a avut mami când fusese nașă. Pentru câteva secunde am fost privilegiata clasei. Toți au crezut că buchetul era pentru tovarășa învățătoare. Partea cea mai proastă a fost că inclusiv ea crezuse asta. Felul în care s-a ridicat de pe scaun, s-a sprijinit de catedră, cu picioarele încrucișate, și cum și-a dus mâinile la gură în semn de uimire, și cum după, i-a oferit lu’ taică-meu zâmbetul ăla de vai de mine tovarășul inginer, dar nu trebuia!, toate astea m-au umplut de groază, pentru că eu știam, dincolo de evidență, că taică-meu nu face așa ceva. Orice alt scenariu era posibil, dar nu ăsta. L-am auzit spunându-i tovarășei că venise să mă ia fiindcă murise bunica. Nu era câtuși de puțin conștient de buchetul de trandafiri și de gafa pe care tocmai o făcuse, mai mare decât cea de anul trecut când, după ce tovarășa ne întrebase care dintre părinții noștri ar putea să înrămeze pozele cu preaiubiții conducători, eu am ridicat mâna și am spus că tata poate, iar el, după ce m-a muștruluit bine pentru această nepotrivită băgare în seamă, a întârziat cu mai bine de o săptămână lucrarea și la final, m-a trimis la școală, spre disperarea mea, cu două tablouri a căror sticlă era pătată cu benzină și de aceea imaginile se vedeau în toate culorile curcubeului. O perioadă toți m-au știut ca pe aia care a buctit-o cu tablourile. M-am ridicat din bancă și m-am dus la cuier să îmi iau geaca, mai mult ca să nu văd oftica de pe fața tovarășei pentru că picase de fraieră. Abia după ce am ieșit din școală m-am gândit la bunica. Știam că se moare. Fusesem la o droaie de înmormântări chiar cu buni, dar asta era prima din familie. În fața școlii ne aștepta un coleg de-ai lui tati cu un Aro. Mami și soră-mea erau deja la țară. M-am urcat în mașină și după ce mi-am făcut loc printre sacii cu colaci m-am așezat pe băncuța de lemn din spate pe care era o pătură în carouri. Tata îmi spusese că buni murise în somn, fără să se chinuie. În Aro mirosea plăcut a motorină. Am ațipit cu capul pe unul dintre saci și când m-am trezit eram deja în fața porții. Forfota din curte și toți oamenii ăia îmbrăcați în negru și cu ochii roșii mi-au adus repede aminte de ce veniserăm. Mami cu toate mătușile și cu soră-mea erau în bucătărie. Când am intrat, aproape că nici n-am recunoscut-o. Arăta ca o tanti de la țară, așa cu baticul negru pe cap și nemachiată. M-a luat în brațe și a început să plângă. Și mie îmi venea să plâng, dar îmi era frică să nu plângă ea și mai tare. Soră-mea mă tot trăgea de-o mână și îmi zicea că trebuie să mă schimb, că nu pot rămâne cu geaca roz pe mine. Mami i-a zis că mi-a adus haine și că poate să mă îmbrace cu orice, doar rochița plisată cu guler alb să o țină pentru înmormântare. După ce m-am schimbat, m-am dus în curte. Nu prea știam ce să fac. În camera din față nu intrasem decât din ușă și nu ținusem să zăbovesc prea mult, deși nu eram singură, mai era și tușa Torie acolo, dar pentru că ea era atât de bătrână, surdă și aproape oarbă, nu se punea.

 Cineva legase clopotul de la poartă cu un șnur de prins roșiile. Asta mi-a adus aminte de vacanța de vară și de mătușă-mea care atunci când dormea de prânz punea pe cineva să lege clopotul pentru că altfel se înfuria așa de tare pe noi, care ne tot fâțâiam pe poartă, că era în stare să ne și dea câteva scatoalce.

Eram pe galerie, lângă șezlong, când intră pe poartă tușa Leană a lu’ Finu.

-Vai, copchila maichii, cum ai rămas tu fără bună, suspină și-și șterse nasul cu batista scoasă din buzunarul șorțului. Ce să-i faci drăguță?! Toți ne ducem când ne vine rândul. Da’ tu ce faci acilea? Stai să întâmpini oamenii care vin s-o vadă pe Mărioara? No, îi bine așe drăguță, dar ia du șezlongul ăsta în subșop că nu-i de el amu și lasă scaunul hăla să șezi ici ‘șa.

M-am conformat indicațiilor date de tușa Leană și, după ce am dus șezlongul, m-am așezat pe scaun așteptând să vină oamenii, lundu-mi foarte în serios sarcina primită.

Imediat după ce am auzit o mașină oprindu-se la poartă, i-am văzut intrând pe tanti Mihaela și nenea Puiu de la București. Ei aveau o casă peste vale, dar veneau doar vara la țară. În restul anului, bunica avea grijă de gospodăria lor. Erau îmbrăcați cu pantaloni scurți și tricouri colorate și nu aveau ochii roșii. M-am gândit că la București poate e altfel și că oamenii nu se îmbracă în negru și nu plâng zgomotos la înmormântări. M-au întrebat unde e bunica și le-am zis că e în camera din față. Tanti Mihaela m-a pupat pe un obraz fără să-l atingă și au intrat amândoi în tindă. După câteva secunde am auzit-o urlând și când am intrat după ei, am văzut-o prăbușită lângă tocul ușii camerei din față și pe nenea Puiu în genunchi lângă ea. Îndată își făcură apariția și femeile de la bucătărie. Au scos-o pe galerie și au așezat-o pe scaunul meu, iar pe soră-mea au trimis-o după un pahar cu apă. Nu mai era nicio îndoială că tanti Mihaela venise doar pentru a lua cheia de la casă, neavând habar că bunica murise.

Pentru că nu-mi îndeplinisem cum trebuie rolul de primitoare, m-au hâșâit de acolo. Am ieșit la poartă. De gard am văzut sprijinită o cruce de lemn. Nu era ceva neobișnuit pentru că mai tot timpul curtea noastră era plină de cruci, roți de car și veceuri de lemn pe care bunicul le făcea în atelierul lui. Nici numele bunicii de pe cruce nu era doar al bunicii, ci a cel puțin unui sfert din femeile din sat. Dar acum știam că aia era crucea noastră, că nu va veni nimeni după ea și mă întrebam dacă nu cumva chiar bunicul o făcuse mai devreme. Pe el nu-l văzusem deloc de când veniserăm. Mă gândeam că lucra ca de obicei în atelier, deși nu se auzea joagărul și nici nu mirosea a rumeguș în curte.

La bucătărie maică-mea și cu Dora făceau coliva, iar tușa Cati cu soră-mea și cu tantile bătrâne pregăteau pomul cu lumânări, ștergare, colaci și ciocolățele din alea cu ursuleț și fagure de miere pe ambalaj.

-Hai maică, ia și tu o ciocolată că uite cum ți se scurg ochii după ele, îmi zise tușa Leană.

-Nu, nu are voie! Sunt ciocolățile pentru pomul lu’ buni și sunt numărate, se răsti soră-mea la tușa.

-Hai tu Ruxi nu mai fi așa, dă-i ceva de mâncare soră-tii că n-o mâncat nimica, sărăcuța, de azi dimineață, îi zise mami împăciuitoare.

-Vino-ncoa’ tu, mă apostrofă soră-mea. Îți fac o păpară cu smântână? Ioi, că ești nicicum: prea mare ca să mai aibă cineva grija ta și prea mică să fii într-adevăr de ajutor. Du-te și vezi dacă mai găsești ouă proaspete!

Lu´ mami i-aș fi putut spune că-mi era frică să intru în curtea păsărilor din cauza lui Marcel, dar soră-mii nu îndrăzneam. Așa că am plecat cu capul în pământ, târșâindu-mi picioarele și luând cu mine măturoiul. M-am oprit la gard ca să identific unde era pericolul. Nici urmă de Marcel. Am început să bat cu măturoiul în gard. Nimic. Șoptit am început să cânt: măi curcane, măi curcane, tu n-ai mărgele roșii c-ale mele, măi curcane, măi curcane, tu n-ai mărgele roșii c-ale mele. Niciun semn. Când mă pregăteam să deschid poarta și să intru, trecu mătușă-mea Oara să scoată apă din fântână.

-Ce-i, ți-i frică de Marcel? Intră fără teamă că nu mai are grija ta. I-am dat niște rom ca să se frăgezească nițel înainte să-l băgăm în ciorbă, și îmi făcu șmecherește cu ochiul.

Când am ajuns la cotețe, l-am văzut pe Marcel după gunoi cum moțăia și cum din când în când se trezea speriat de propriul sughiț. N-am știut dacă să mă bucur că urma să scap de el sau să-mi fie milă.

Mai târziu, spre seară, și curtea, și camera din față s-au umplut cu oameni. Toți erau în negru, dar nu toți aveau ochii roșii. În casă mirosea a biserică. Pe banca dinspre mine, maică-mea și mătușile plângeau înăbușit, în timp ce pe cealaltă bancă de lângă bunica, erau patru femei bătrâne care zbierau și se văitau de mama focului: Mărioară, Mărioară, de ce ne-ai plecat tu oare/ Mânca-te-ar focul de moarte/ Că nime’ nu te-a chemat/ Și-ai rupt floarea dintre vii și mama dintre copii… Când ajungeau la versul ăsta și mama, și mătușile începeau să plângă mai tare.

În peretele din spatele bocitoarelor era o firidă în care buni ținea tot felul de lucrușoare printre care îmi plăcea teribil să cotrobăi. Pe ușița firidei era lipit un poster cu o tânără brunetă în rochie verde de catifea, iar pe interior era un bărbat cu părul strălucitor și cu mustață subțire. Mătușă-mea îmi spusese că amândoi erau importanți și că fuseseră iubiți. În colțul de sus al fotografiei cu ea scria Vivien, dar mătușă-mea îi spunea Scarlet. Ușița de la firidă fusese acoperită cu un batic negru care căzuse într-o parte și reușeam să văd cotul lui Scarlet și puțin din verdele rochiei. Atunci simții o durere cumplită. Doar după ce mă pișcă zdravăn de mână, am realizat că soră-mea se așezase lângă mine pe bancă.

-Nu te mai zgâi la pereți și fii cuminte! De ce nu plângi și tu puțin? Uite, până și verișorii din Reșița care nici n-au cunoscut-o pe buni, au plâns. Numa’ tu stai și te fâțâi de colo colo și faci tâmpenii.

-Da’ ce tâmpenii am făcut tu Ruxi?

-Șșșt, ne făcu semn una dintre tantile bătrâne din fața noastră.  

Când am ieșit iar la poartă, pe bancă și pe bușteanul de lângă era plin de bărbați care, spre deosebire de femeile din casă, vorbeau tare și unii chiar râdeau. Pe bolovanul pe care văru-meu strivea omizile păroase ca să ne facă scârbă cu mucii verzi, am văzut tava cu paharele de vin, cele cu băiețelul în bluză albastră pe mașinuță. Pe câțvia dintre bărbați îi știam. Era Finu, nenea Cantoru, nenea de la care luam laptele și vecinu´ dinspre vale. Vorbeau de buni. Nenea Cantoru zicea că Dumnezeu o fost bun cu ea, că o fost frumoasă, bună și o avut parte de o moarte ușoară. Bună, bună, da´ aprigă de gură mai era uneori Zâna noastră, a adăugat vecinu´. Și iar au început toți să râdă. Am intrat în curte și m-am așezat pe banca de sub dud. Zâna, așa i se zicea lu´ buni în sat. Când mă întrebau de-a cui îs, așa răspundeam, a lu´ Zâna și a lu´ tâmplaru´.

A doua zi m-au lăsat în grija mătușă-mii Oara. Ea mi-a călcat rochița plisată cu guler alb și mi-a dat o batistă pe care erau brodate inițialele numelui meu, care erau și ale ei, și ale bunicii, și pe care aceasta o primise de la moșu’ din America. Eram tare mândră de cadou, mai ales că pusese și un strop de parfum din sticluța aia verde pe care tot așteptam să mi-o dea mie. Când am ieșit în curte, lumea începuse să se adune. Era și bunu îmbrăcat de duminică pe banca de sub dud și îi tot arăta ceva lui tati cu bastonul. La poartă am auzit-o pe tușa Leană vorbind cu nenea Finu. Era foarte supărată pe mătușă-mea Oara fiindcă își pusese brățara de aur pe care și-o cumpărase din Turcia și se făcuse cu ruj. Tot repeta într-una: Așa ceva nu se cade Finuță! Ne face de rușinea satului. Nu prea pricepeam de ce poate fi tușa Leană supărată pe mătușă-mea doar pentru că își pusese brățara de aur și se făcuse cu rujul ăla roziu cu care mă dădea uneori și pe mine și care avea gust de căpșuni.

După ce a venit popa și a zis o rugăciune în casă, au scos-o pe buni în curte și ne-am adunat toți acolo. Soră-mea m-a prins de-o mână și m-a tras în față lângă sicriu, că noi eram familia și trebuia să stăm acolo. Era cald și deja mă dureau picioarele. Pe buni o acoperiseră cu capacul ca să nu mai vină muștele la ea. De la noi până la cimitir era de mers, nu glumă. Trebuia să treci pe podul Coanii, apoi de-a lungul la Vale până la podul Morii și de-acolo să urcăm tot dealul până la biserică. De la biserică se ajungea imediat în șosea și acolo pe partea dreaptă la ieșirea din sat era cimitirul.

Veniseră mulți oameni. Se făcuse o coadă de la punte pân’ la podul Coanii, mai mare ca alea când stăteam la pâine. Primii erau bărbații cu pomul, după, veneau băieții de la biserică cu steagurile alea mari. Urmau bărbații cu sicriul lu’ buni, apoi noi și restul oamenilor. Niciodată nu făcusem tot drumul ăsta singură pe jos. Când mergeam la cealaltă grădină, care era lângă biserică, buni mă punea întotdeauna în căruțul verde în care aducea iarbă sau mere. Mă dureau atât de tare picioarele că ajunsesem să mă supăr până și pe buni că murise așa, dintr-o dată, și că trebuia să mergem atâta pe jos. Când am ajuns la cimitir eram sfârșită, dar cred că și ceilalți erau obosiți pentru că toți își ștergeau fețele cu batistele și răsuflau greu. Mama, mătușile și tantile bătrâne reîncepură să plângă de cum intrarăm în cimitir. Am trecut pe lângă mormântul fetiței călcate de mașină, l-am lăsat în partea dreaptă pe cel al halterofilului care se spânzurase. Brrr, doar când mă gândeam la el mi se făcea pielea de găină ca atunci când seara cu copiii de pe vale ne ziceam povești înfricoșătoare cu morți și strigoi. Și acolo, lângă crucea lu’ mama Ghină, am văzut groapa pentru buni proaspăt săpată. Începuse să mă doară stomacul și să mă ia cu amețeli. Ne-am adunat toți în jurul gropii peste care erau doi pari pe care puseseră sicriul. Toți plângeau. Eu aveam un nod în gât și ca să nu mă podidească plânsul îmi țineam privirea ațintită pe florile albe de pe leonarzi. Chiar în momentul în care popa se opri pentru o clipă din cântat, am simțit ca un fulger, dar mai mic. Mi-am ridicat privirea și în partea cealaltă a gropii, în spatele popii și a băieților de la biserică, l-am văzut pe domnul cu aparatul și pentru că așa se face la poze, am zâmbit. Am zâmbit larg, direct în obiectiv, peste groapa lu’ buni. De peste ani, din camera în care semiobscurul s-a transformat deja în întuneric și ácele din picioarele amorțite în durere, îi zâmbesc înapoi fetiței știrbe cu rochiță plisată și guler alb și zâmbetul meu întors face tabuul din fotografie să dispară așa cum imaginea dispare de pe un film voalat. Mă gândesc că și copila, și femeia, și bunica, toate ne-am luat ceva din zâmbet. O bucurie, care în pofida pierderilor, e semnul că viața a reușit. Oare cine zicea asta? Să fi fost Bergson? Mă bufnește iar râsul. Pun fotografia în Le rire și cartea pe fotoliu, iar celelalte lucruri le bag pe bâjbâite înapoi în sertar. Mulțumesc, domnule Bergson! E un final bun.